Pirin Planina - Capitolul 20

Pirin Planina - Capitolul 20

de George Toparceanu



20.


E în toiul iernii.

Pe câmpia albă, trenul aleargă cu mine spre miazănoapte, spre Dunăre...

Un mare prieten din ţară, rămas în teritoriul ocupat, aflând că mă găsesc într-un spital din Sofia, a intervenit la comandamentul bulgar din Bucureşti cu rugămintea să fiu adus acolo.

Trenul fiind înţesat de soldaţi, stau afară pe platforma vagonului, îngheţat până-n oase; viscolul îmi zvârle din goană cioburi de sticlă-n obraz. Stancio, soldatul care mă escortează până la Rusciuk, şi-a împreunat braţele peste puşcă şi nu mai scoate o vorbă. Viscolul învălmăşit îi anină şi lui pulbere de zăpadă pe gene. La mustăţi a făcut brumă.

De la o vreme, ciasovoiul începe să dea semne de nerăbdare:

- O să trecem pe lângă satul meu...

- În care parte vine?

Cu mănuşa lui cafenie şi mare ca o labă de urs, Stancio a apucat bara verticală de fier şi s-a aplecat în afară, să-mi arate. S-a întors apoi spre mine şi, în zgomotul roţilor, mi-a strigat iar pe bulgăreşte:

- Mâine e Anul nou. Vrei să rămânem la noapte în satul meu?

Ştiam că e însurat de curând şi că trebuie să-i fie dor tare de nevastă. Dar avea poruncă să mă ducă de-a dreptul.

- Şi dacă ni se întâmplă vreun bucluc?

Fără să-mi răspundă, soldatul a scos din mâneca mantalei o hârtie verde şi s-a uitat la ea; pe urmă, a împăturit-o s-a pus-o la loc.

Trenul îşi domolise goana la o pantă.

- Haida! m-a îndemnat Stancio.

- Să sărim?

- Da.

M-am coborât pe scara vagonului ş-am stat puţin la-ndoială.

- Ce-au să zică cei din tren când ne-or vedea sărind?

- Or să creadă c-ai vrut să fugi şi eu am sărit să te prind. Haida! mi-a zis el iar, împingându-mă uşor de la spate.

Am sărit.

În urma mea, Stancio s-a dus şi el de-a tumba prin zăpadă, cu puşca aruncată cine ştie unde.

Când ne-am ridicat, trenul se depărta repede, cu vuiet greu de fierărie. În singurătatea câmpului pustiu, liniştea desăvârşită a amurgului de iarnă ne-a învăluit brusc, în contrast cu huruitul neîntrerupt al roţilor, care-mi sunase în urechi pân-atunci.

Prin zăpadă, care se făcea acum tot mai albăstrie, am pornit de-a curmezişul peste câmp, spre capătul unei coline apropiate, de unde se ridicau şuviţe de fum în văzduhul vânăt.

După o jumătate de ceas, am intrat în sat. Era încă puţină lumină. Femei îmbrobodite ne întâmpinau cu priviri curioase, îi aruncau lui Stancio câte o întrebare, la care el răspundea totdeauna în doi peri. La crâşmă, oameni bătrâni şi gospodine grăbite se înghesuiau să cumpere vin pentru praznicul cel mare de a doua zi.

Am făcut la stânga pe-o ulicioară.

- Mai e mult?

- Tucă! mi-a răspuns Stancio, împingând cu umărul o portiţă într-un gard de nuiele. Am văzut în fundul ogrăzii o casă cu streşini joase, încărcate de zăpadă. Era lumină la fereastră.

Un câine a hămăit de câteva ori şi uşa s-a deschis: în privazul ei luminat s-a ivit o femeie tânără şi, la spatele ei, un moşneag.

- Stancio! a strigat femeia, c-o tresărire de nemăsurată bucurie.

Bătrânul, încă zdravăn, dar cu părul şi sprâncenele albe, căzute pe ochi, îi punea feciorului felurite întrebări. Femeia, voinică şi durdulie, îl ajuta să se dezbrace, se învârtea în jurul lui, fără să zică o vorbă; îl mânca din ochi şi toată faţa ăi râdea de fericire.

La urmă, dediu Manole, bătrânul, s-a întors spre mine:

- Român?

- Da.

- Vino lângă foc, să te încălzeşti.

O lampă atârnată în perete lumina odaia, destul de încăpătoare, lipită pe jos cu lut. Ferestrele mici erau îmbrobodite de ger. În colţul dinspre uşă, un pat larg şi înalt, aproape de tavan, sprijinit ca un mic pătul pe un fel de grinzi vârâte în pereţi, era susţinut la margine de un stâlp rotund, de lemn lustruit; ca să te urci în el, de pe scaun, trebuia să faci gimnastică. Lângă peretele din fund, era un pat obişnuit de scândură, acoperit cu rogojină; şi sub fereastră încă unul cu pernă şi velinţă vărgată.

Am stat pe un scăunel lângă cuptor şi m-am încălzit; Stancio şi-a rânduit mantaua, puşca şi baioneta într-un ungher, unde a şoptit ceva tainic cu nevastă-sa. Pe urmă, dediu Manole a luat un clondir mare subţioară, să cumpere vin. I-am dat şi din partea mea câţiva lei, pe care bătrânul i-a primit fără o vorbă şi i-a numărat în palmă, cu gravitate.

Şi Petcana a început să pregătească masa. Cu faţa rumenă şi puţin asudată, cu ochi plini de zâmbet, dolofană şi pietroasă, gospodina călca îndesat de duduia pământul sub ea. La mine nu se uita niciodată de-a dreptul pe sub sprâncenele-i îmbinate, şi nici nu-mi vorbea. A pregătit din zece ouă, într-o tigaie mare, un scrob cu unt, în care a sfărâmat vreo cincisprezece ardei mici roşii. Când s-a întors dediu Manole cu vinul, femeia a scos dintr-o firidă un şip cu vişinată şi ne-a oferit la câteşitrei câte o jumătate de ceaşcă; dar după privirea şireată şi caldă cu care l-a învăluit pe bărbatu-său, am înţeles că l-a părtinit.

Ne-am aşezat apoi pe scăunele cu trei picioare în jurul unei mesuţe rotunde, în mijlocul odăii, cu câte o felie mare de pâine în dreptul fiecăruia.

Dar scrobul era prea ardeiat. Parcă luam foc în gură. După două linguri, am cerut apă.

- Nu-i place, că n-are caciamac (mămăligă)! a zâmbit femeia, fără să mă privească. Era o înţepătură uşoară la adresa românului, o glumă pe care gospodina mi-o arunca, de ciudă că nu-mi place scrobul ei.

Am închinat câte un pahar de vin, apoi nevasta a scos din cuptor o tavă mare cu plăcintă şi-a pus-o în mijlocul mesei; fiindcă n-aveam farfurii, nici cuţite, am aşteptat să văd cum se mănâncă. Era simplu: fiecare rupea din dreptul lui, cu degetele, şi ducea la gură. Asta era plăcinta tradiţională de Anul nou - câteva foi groase de aluat, cu ceapă şi bucăţi de slănină între ele.

- Cum se cheamă asta pe bulgăreşte? am întrebat.

- Asta se cheamă baniţa, mi-a răspuns bătrânul, ştergându-se la gură. Asta mâncăm noi, bulgarii, la zile mari...

După câteva pahare de vin, lui dediu Manole a început să i se dezlege limba.

- Noi cu voi românii, n-avem nimic! a zis el deodată întorcându-se spre mine. Voi sunteţi tot creştini ca noi; şi, pe vremea când eram eu flăcău, aţi venit cu ruşii să ne scăpaţi din robie. Ş-apoi - adăugă el mai încet - la România merg mulţi de-ai noştri şi se întorc cu parale bune... că România e ţară bogată...

Îmi vorbea pe bulgăreşte. Înţelegeam tot ce spune, dar de răspuns îmi venea mai greu.

- Noi cu turcii avem ce-avem! urmă bătrânul, înviorat. Acum suntem tovarăşi, ca mâţa cu câinele - dar altădată... Venea efendi turcul călare şi trăgea la casa omului, fie ziuă, fie noapte. Şi bulgarul îi ţinea calul de căpăstru la poartă, şi turcul intra în casă, la nevastă... Şi pe urmă cerea lapte dulce - da' nu se ridica să-l bea, ci poruncea bulgarului să-i ducă laptele la gură, cu lingura, ca la copil...

Băiatul asculta nepăsător, culegând în tăcere cele din urmă firimituri de baniţa de pe fundul tăvii.

Masa se sfârşise.

Băutură mai rămăsese însă din belşug şi moşneagul avea gust de vorbă: a început să-mi lămurească o încâlcită problemă de politică balcanică, mi-a pomenit de trinaisi godina - de greci, de sârbi şi de toate necazurile pe care "trădarea" acestor vecini vicleni le-a adus pe capul Bulgariei...

Dar lui Ştancio nu-i ardea de discuţie. Şi Petcana nu mai avea răbdare. Cu ochii strălucitori, cu obrajii îmbujoraţi de vin, femeia se ridica des, se învârtea prin casă, se uita pe furiş la bărbat-său.

În cele din urmă bătrânul s-a ridicat cu greutate, ne-a zis: - Lecă noş! - şi s-a lăsat pe patul din fund, să doarmă.

Stancio s-a urcat şi el în patul cel nalt; Petcana a strâns masa cât ai bate-n palme şi mi-a făcut semn să mă culc pe patul de sub fereastră, unde m-am lăsat îmbrăcat, cu capul pe-o pernă tare.

Apoi femeia şi-a desfăcut cu-o singură mişcare brâul, a suflat în lampă şi s-a aburcat la cucurigu, lângă bărbat-său.

Multă vreme n-am putut s-adorm.

Cu faţa la perete ascultam sforăitul bătrânului şi viscolul de-afară, care sufla din când în când cu glas de pustiire, pe lângă ferestre. De undeva, din întuneric, o portiţă deschisă ori o şindrilă clătinată de vânt gemea încet şi jalnic, la răstimpuri rare. Şi mă gândeam la întâmplarea neaşteptată care m-a adus, în noaptea Anului nou, în casa asta de bulgar. Dacă nu săream din tren, aş fi fost acum departe - poate aş fi ajuns în ţară... Dar nu-mi părea rău. Mulţumită mie, două sărmane fiinţe omeneşti, în vălmăşagul aprig al marelui război, aruncate acum laolaltă sub acest acoperiş, izbuteau să fure vieţii, pe apucate, partea lor de fericire umilă.

A doua zi ne-am sculat cu noaptea în cap ş-am pornit spre gara cea mai apropiată, s-aţinem calea trenului.





Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 513 ori.
{literal} {/literal}