Pirin Planina - Capitolul 13

Pirin Planina - Capitolul 13

de George Toparceanu



13.


Bordeiele noastre de pe Pirin-Planina, săpate în mal ca nişte guri de tunel îndreptate spre inima muntelui, n-au nimic a face cu colibele şubrede de pe valea Strumei, unde dormeam pe pământul gol şi număram stelele prin acoperiş. Aici, aveam chiar uşi la intrare şi ogeac deschis deasupra malului, pe unde iese fumul când facem foc; pe jos, am aşternut un strat gros de frunze uscate şi, într-un colţ, câte un maldăr de cetini verzi, ca să dormim pe moale şi să ne fie visurile dulci, îmbălsămate cu miros de brad. Ferestre nu există: lumina zilei intră de-afară pe uşă, chiar dacă stă închisă. Când vrem să afumăm prin casă, aprindem o ţandăra mică de bora - şi nu mai trebuie nici smirnă, nici tămâie, nici hârtiuţă de Armenia. În bordeiul meu, după stingerea focului, pot să am şi o luminiţă la vreme de noapte, ca să fugă duhurile rele. Am cumpărat de la un sârb, care le avea şi el mai ieftin de la un localnic, nişte castane vechi ţinute câteva zile în seu de oaie, topit; dacă sfredeleai cu briceagul o castană de acele şi vârai în ea câteva fire de bumbac răsucite, aveai candelă aprinsă toată noaptea...

Aşa e războiul. El opreşte vremea-n loc şi desfăşoară de-a-ndaratele pe pământ, în icoane vii şi-n raccourci, toate etapele civilizaţiei omeneşti. Acum, în oraşele mari, în metropola depărtată, străluceau încă pe străzi şi prin locuinţi confortabile luminile electrice, întunecate numai spasmodic de aripa neagră a morţii în câte o noapte de alarmă; dincoace, lângă front, întorşi cu mii de ani îndărăt, trăiam sub pământ ca troglodiţii peşterilor străbune, ardeam noaptea opaiţ şi ne hrăneam numai cu carne de capră, aşteptând ca omenirea să descopere agricultura; iar puţin mai jos, mai spre animalitate, alţi semeni de-ai noştri se pândeau în clipa asta unii pe alţii din întunericul unor viziuni hidoase, gata să sară la cel dintâi semn, să se ucidă între ei ca fiarele.

Dar pentru ochii cărui spectator divin se făcea toată această demonstraţie retrospectivă?... Poate că vreunul din pruncii marelui Necunoscut, ajungând la vârsta când copilul trebuie să se instruiască şi fiind cam prostuţ, nu putea să înveţe istoria, în adevăr prea lungă, a omenirii, decât pe această cale intuitivă. Nici nu există, după părerea pedagogilor, metodă mai bună de învăţătură, pentru copil; numai pentru omul matur se vede că nu prea foloseşte, nici asta, la nimic...

Un spirit bizar, metafizic şi superstiţios şi-ar putea pune şi alte întrebări, mai puţin ironice. De ce marele Mizantrop a ales anume linii şi nu altele pe harta civilizaţiei, ca să le însemne cu tuş? De ce pensula lui, muiată în bezna preistoriei, a apăsat pe cutare şi cutare zonă, lăsând pe celelalte albe? Şi de ce ne-a ales tocmai pe noi, şi nu pe alţii din urma noastră, ca să ne întoarcă în epoca de piatră?

Multe îi pot trece omului prin minte când stă noaptea sub pământ, cu ochii la o luminiţă de castană...

Dar gândurile nu mai au acum nici un rost. Voi aştepta aici ca-ntr-un somn, cum aşteaptă bobul de grâu în pământ, să vie primăvara; atunci voi scoate şi eu capul din întuneric şi voi vedea iar soarele şi voi simţi bucuria dulce a vieţii, ca şi cum m-aş fi născut din nou. Până atunci, n-aveam alta de făcut decât să iau parte înainte la desfăşurarea visului zbuciumat pe care-l trăiam, ca un om care visează dormind adânc, dar îşi dă seama că e numai un vis.

*

Ne venise un cantonier care ştia bine româneşte, om tânăr, îmbrăcat în haine pe jumătate milităreşti; îl chema Stan Ion Boldişcu şi zicea că e român de neamul lui, din satul Doina de pe lângă Vraţa. Nu ne făcea altă supărare decât că pornea în fiecare zi cu câte o echipă de oameni să cerceteze drumul şi să-i dreagă stricăciunile. Odată cu el, a ajuns în sfârşit şi pe la noi bulgarul cu aprovizionarea; ne-a lăsat pe o foaie de cort câteva pâinişoare uscate şi negre, câteva cepe şi câţiva cartofi înmuguriţi, pe urmă iar nu l-am mai văzut până cine ştie când. Ai noştri s-au uitat pieziş la acele alimente oficiale şi-au ridicat din umeri: ştiau ei ce ştiau... În nădejdea zarzavatului bulgăresc, puteam să murim de foame de zece ori până-acum. Noroc că, după capra din seara aceea, de la început, a urmat o oaie; apoi, altă capră; şi tot aşa, ba oaie, ba capră - la fiecare trei-patru zile aveam carne proaspătă într-un fund de bordei.

Pe Stan Boldişcu l-am pus de la început în curent cu obiceiurile noastre, şi nu s-a mirat; ba a pornit chiar el într-o seară însoţit de doi oameni, până la nu ştiu ce sat, de unde s-au întors spre ziuă cu două găini şi cu o roată mare de foi de tutun înşirate pe sfoară... Ce să te mai miri? Toader Coban şi Lazăr Ilie Drişcă s-arătau cu deosebire meşteri la astfel de treburi. Poate că nici în vreme de pace n-or fi fost ei chiar uşi de biserică. Cine-l mai putea şti pe fiecare?

Cantonierul părea om cinstit: se jura că n-a mai furat în viaţa lui nici un capăt de aţă - înainte de război. De la el am început să învăţ binişor bulgăreşte, să-mi îmbogăţesc vocabularul. Era băiat bun, prietenos, numai că prea vorbăreţ şi muieratic din cale-afară. Când vorbea de femeile din satul lui, se lingea pe buze; şi ochii lui de gânsac, albaştri şi spălăciţi ca ai lipovenencelor lascive, se micşorau şi se umezeau de plăcere când ne povestea aventurile lui amoroase... cum se plimba el în zi de sărbătoare pe linia satului, însoţit de un prieten cu care se ţinea pe după mijloc, cântând Ot doi ide popişte şi alte cântece tot aşa de frumoase, de săreau toate nevestele la fereastră să-i vadă şi li se scurgeau ochii fetelor după ei. Mare pacoste mai e şi asta pe capul omului, când te gândeşti!

*

Şi zilele treceau. Începeam să mă deprind cu această viaţă liberă de păstor şi haiduc. Mă simţeam pe fiecare zi mai sănătos, prindeam tot mai multă putere, după lipsurile şi încercările prin care trecusem. Dimineaţa mă scăldam uneori în apa de gheaţă a pârâului, într-o adâncitură pe care am diguit-o anume, cu pietre şi brazde de iarbă. Alergam, ud, până la bordeie, ca să mă îmbrac la căldură; în loc de cafea cu lapte, găseam o bucată de carne bine friptă, din care seul picura sfârâind pe jăratic. Pe urmă, dacă aveam gust, porneam şi eu cu Stan Boldişcu, să mai dregem drumul de coastă. Cu un ciocan mare şi greu şi cu o daltă de fier, făceam găuri în câte-o stâncă prea ieşită din mal; umpleam găurile cu barut negru, aşezam fitil şi-i puneam foc, apoi alergam să ne ascundem după o cotitură, unde aşteptam cu emoţie până când tunetul exploziei umplea văile de ecouri. Era pentru noi o petrecere. După asta, ridicam în braţe bolovanii mari şi-i aruncam pe râpă, ca să-i vedem cum aleargă săltând pe munte-n jos, ca nişte berbeci; câte unul, dacă ştiai cum să-l potriveşti, pe-o muchie, îşi lua vânt şi putea să meargă un kilometru întreg la vale, făcând prăpăd în drumul lui.

În alte zile, rămâneam acasă. Cu vârful briceagului crestam litere împletite pe capacul unei tabachere mari de lemn de prun, cum învăţasem de la sârbi; sau, pe un capăt de buştean, tăiam mărunţel foi late de tutun, rânduite după culoare, şi-mi făceam provizii de trei soiuri: tutun de Macedonia, galben şi moale ca borangicul, tutun arămiu, în culoarea grâului, şi tutun negricios şi tare - bectimis.

*

Dar toate au un sfârşit.

Şi primul semn că s-apropie pentru mine sfârşitul acestui trai patriarhal şi-ncep alte necazuri a coincidat cu apariţia celor dintâi semne de iarnă, care prin acele părţi seamănă mai mult a toamnă.

Într-o seară cu ceaţă deasă, Lazăr Ilie Drişcă s-a întors din expediţia lui obişnuită, speriat şi gâfâind de alergătură:

- M-a prins machedonţul! Vine-acu, în urma mea...

- Cum te-a prins? Unde?

Ne-am adunat toţi în jurul lui.

- Staţi că vă spun acu... Daţi-mi întâi o gură de apă!

Din povestea repezită, întretăiată, am reconstituit scena:

Folosindu-se de întunericul lăptos al ceţii, Drişcă s-a apropiat de o turmă care cobora pe munte, mai în jos, şi-a apucat o oaie. A tras-o puţin mai la dos, nu departe, într-o adâncitură; şi, pe când sta aplecat asupra ei, ca s-o uşureze de măruntaie şi s-o poată aduce în spate, s-a trezit cu o namilă de cioban, cât un urs, că se opreşte la trei paşi în ceaţă, căutând să-şi dea seama ce lucrează omul cinchit acolo, la pământ. Drişcă nu şi-a pierdut cumpătul: înainte ca celalt să se dumirească, a ridicat oaia de picioarele dindărăt, s-a răsucit şi l-a izbit cu ea în faţă; pe urmă, i-a lăsat-o acolo şi-a fugit.

Proastă treabă!

Până să isprăvească de povestit, iaca şi păgubaşul - cu oaia-n spate, mânjit de sânge pe obraz, răcnind şi blestemând pe limba lui, de credeam că nu mai sfârşeşte. L-a luat Boldişcu cu vorbă bună, l-a poftit la foc să se mai răcorească, i-a spus că nimeni n-a lipsit de la bordeie în vremea asta, că umblă fel de fel de oameni răi pe munte - şi nu ştiu ce i-o mai fi spus ca să-l împace. M-am dat şi eu lângă el, i-am oferit tabachera să-şi facă o ţigară şi l-am îmbiat să ne vândă măcar o ciozvârtă din oaia lui, pe bani gheaţă, ca să vedem şi noi cum e la gust carnea de oaie de pe Pirin-Planina. Aşa l-am îmbunat până la urmă de tot - şi s-a dus.

La câteva zile după întâmplarea asta, într-o duminică dimineaţa, o ceată de oameni întunecaţi s-a ivit în capătul din jos al poienii, urcând în tăcere colnicul spre adăposturile noastre.

Alura acelor oameni mi-a părut suspectă. Ce căutau aici pe unde nu trecuse nimeni atâta vreme? Veneau întins spre noi; şi păreau să aibă plan bine hotărât mai dinainte, că nu schimbau între ei o vorbă...

Stan Boldişcu lipsea - plecase de-aseară, ca de obicei în ajun de sărbătoare, la vreo dragoste de-a lui. Am scos oamenii afară din bordeie, i-am strigat şi pe cei risipiţi pe-aproape după treburi; şi ne-am aşezat toţi într-un singur rând, aşteptând evenimentele.

În vremea asta, străinii s-apropiau. I-am numărat; erau vreo cincisprezece - tot unul şi unul, înarmaţi cu ghioage şi ciomege. Noi eram de două ori mai mulţi, dar ne prinsese vremea dezarmaţi: numai câţiva apucaseră în grabă câte o bucată de lemn sau o cazma, pe când Lazăr Ilie Drişcă ţinea, ferit la spate, toporul...

Cei doi turci, înţelegând despre ce-i vorba, urmăreau cu ochi scânteietori aceste pregătiri. Spiritul războinic şi cavaleresc al rasei s-a trezit atunci în ei, deodată. Când ne aşteptam mai puţin din partea unor oameni ce păreau mai înainte aşa de adormiţi, au sărit în faţa rândurilor noastre, cu puştile în cumpănă, cu spăngile îndreptate spre inamic. Unul din ei a răcnit:

- Nazat!

Şi străinii s-au oprit la zece paşi, posomorâţi. Momentul era critic. Ostile stăteau faţă-n faţă, se examinau şi se pândeau cu ochii încruntaţi, gata să-nceapă lupta crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Nu mă gândeam la nimic alta, decât că, oricare ar fi rezultatul bătăliei, pentru noi tot rău urma să fie de-acum înainte.

În acea clipă de încordare, un chiot lung a răsunat din marginea cealaltă a poienii. Toată lumea a-ntors capul. Era glasul lui Stan Ion Boldişcu, care alerga într-un suflet, făcând semne largi cu braţele ca să ceară un armistiţiu.

Când a ajuns între noi, au şi-nceput parlamentările.

Macedonenii ne învinuiau de hoţie; se plângeau că le spârcuim turmele şi cereau cu glas mare să facă percheziţie în bordeie, să scoată la iveală urme de prădăciunile noastre. Boldişcu le-a explicat că asta nu se poate - ne moje. Le-a spus că aici e lagăr de prizonieri, că prizonierii ţin de oştire - şi cine se va atinge de lagăr fără învoire în scris de la năcialnic va avea să dea socoteală faţă de oştire, care nu ştie de glumă la vreme de război... Aşa, când cu vorbă bună, când cu ameninţări, i-a mai potolit. La urmă, cel din fruntea lor a scuipat într-o parte, cu năduf; a făcut semn tovarăşilor lui să-l urmeze - şi-au plecat. Au coborât înşiraţi pe poiană-n jos, pe unde veniseră.

Când nu i-a mai văzut, Boldişcu s-a pornit pe râs; ceilalţi îi ţineau hangul. Numai cei doi turci s-au tras în linişte la o parte, s-au aşezat iar la pământ, cu picioarele adunate sub ei, cu privirile adormite - de parcă nu mai erau tot cei de-adineaori. Dar oamenii noştri se uitau acum la ei cu alţi ochi...

Începea, aşadar, să fie greu de trăit. Stăpânii turmelor ştiau acum cine le ia vamă; se vor sfătui între ei, vor rândui o pază straşnică - şi n-o să mai fie chip să ne împărtăşim şi noi, decât arar şi cu mare primejdie, din avutul lor. Astfel, problema hranei se punea din nou, ca la-nceput.

Nesiguranţa zilei de mâine creştea, se împletea cu ploile mărunte care se lăsau tot mai des, ca un văl cenuşiu, pe munte. Pădurea din jurul poienii era acum posomorâtă şi tăcută; trunchiurile goale licăreau sub ploaia fină şi nici un freamăt de vânt nu mai trecea prin ramuri.

Ieşeam dimineaţa s-auzim dacă mai bate tunul cel mare spre miazăzi şi ne purtam ochii în jos, asupra valurilor de verdeaţă întunecată, cu inima încleştată de nelinişti şi tristeţe.

Ceaţa din văi se ridica uneori până aici, se grămădea asupra poienii; prin întunericul ei alb, nu mai vedeam atunci nimic. O tăcere stranie, supranaturală ne învăluia din toate părţile, ne făcea să vorbim mai încet; şi sunetul glasului venea parcă de departe, înfundat, ca din pământ. Pe urmă farmecul dispărea, ceaţa se risipea încet - rămâneau numai trâmbe de neguri sfâşiate, spânzurând pe coastele munţilor.

În vreo două rânduri a-nceput să ningă. Am ieşit toţi din bordeie să vedem minunea. Brazii neclintiţi din margine abia se mai zăreau, negri, printre cârlionţii albi ai ninsorii. Dar fulgii, mari şi primăvăratici ca-n zilele babei, atingând pământul, n-aveau putere să lupte cu firele de iarbă, care-i înfruntau cu semeţie, îi prindeau ca din zbor şi-i schimbau pe rând în picături de rouă. Şi până la urmă poiana a rămas tot verde.

Într-o după-amiază, am zărit din deal, la cotitura drumului de sub coastă, un soldat bulgar, venind dinspre Nevrocopol, cu geantă la umăr şi cu mantaua în bandulieră. Am coborât pe lângă pârău şi i-am ieşit înainte. Când a dat cu ochii de mine, a rămas grozav de surprins; nu ştia de unde am răsărit acolo, în pustiul pădurii.

I-am oferit o ţigară şi l-am invitat pe o piatră, să se odihnească. Se ducea la Melnik. Din vorba lui, am înţeles că se caută prin lagărele de prizonieri oameni care au fost în serviciul căilor ferate să fie trimişi la Sofia...

Vârtejul în care trăiam de atâta vreme mă învăţase să prind ocazia bună din zbor.

Am rupt din carnetul meu o filă, pe care am scris în franţuzeşte câteva cuvinte; i-am îndesat apoi bulgarului tabachera cu tutun şi I-am rugat să predea biletul, în mână, ajutorului de năcialnic din Melnik, cu care i-am spus că sunt prieten.

Peste câteva zile, un ciasovoi tânăr s-a oprit, asudat şi ostenit de urcuş, la bordeiele noastre din deal; a scos din fundul şepcii o răspiscă şi-a-ntrebat de mine... Prietenul din Melnik îmi împlinise rugămintea: fusesem trecut în listă, pe răspundere proprie, ca mecanic de drum-de-fier.

În aceeaşi zi am părăsit pentru totdeauna lagărul de pe Pirin-Planina, hotărât să înfrunt până la capăt neprevăzutul şi vitregia împrejurărilor, cu care mai aveam de luptat.

Mă duceam la Sofia, să mi se dea în primire o locomotivă.






Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 652 ori.
{literal} {/literal}