Pirin Planina - Capitolul 11

Pirin Planina - Capitolul 11

de George Toparceanu



11.


Linia ferată din sectorul nostru era gata.

Într-o dimineaţă, o locomotivă pitică - poate tot aceea care ne-a dus până la poala Rodopilor - s-a oprit lângă podul de deasupra taberei şi-a înfipt în văzduhul trandafiriu un ţipăt lung şi ascuţit, ca o suliţă.

S-a isprăvit. De-acum va trebui să plecăm şi din părţile acestea, cine ştie încotro, că aici nu mai avem nici un rost.

Într-o vineri după Sf. Dumitru, mi-am luat rămas bun de la Branco şi am pornit cu o coloană de vreo două sute de prizonieri români, încadraţi de ciasovoi, pe apa Sfetivracei în sus. Auzisem că vom fi risipiţi pe drum în grupuri mici, cu felurite destinaţii. Mi-am pus în minte să fac parte din ultimul grup, ca să ajung cât mai departe, în munţi; şi mi-am ales o ceată de tovarăşi, numai oameni tineri.

Drumul şerpuia printr-o vale deschisă larg înaintea noastră. Aveam acum la stânga, spre miazănoapte, zimţii negri ai Rodop-ilor; în partea opusă, la miazăzi, o linie lungă de culmi păduroase, de unde sunau tot mai departe tunurile frontului încovoiat spre Marea Egee; şi-n fund, spre răsărit, alte lanţuri de munţi, între care cel mai apropiat îşi înălţa în azur piscul pleşuv, din întunecimea pădurilor revărsate pe poale. Acela era Pirin-Planina. Acolo trebuia să ajungem noi.

Până acolo, după spusa ciasovoilor, trebuia să întâlnim în cale un oraş frumos care se cheamă Melnik, unde ne vom opri ca să primim şi pâinea pentru popasul de amiază. Vasăzică, oraşul nu putea să fie departe.

Locul era acum întins înaintea noastră, toată valea se vedea ca-n palmă la Pirin-Planina - dar nici urmă de oraş. Numai pe colinele joase din dreapta au început a se zări şiruri lungi de podgorii, însoţite de pustii.

- Cadč Melnik? îi întrebam pe ciasovoii din fruntea convoiului, pe lângă care mergeam acum, ca să pot privi mai bine în toate părţile.

- Tam! răspundeau ei, arătând cu degetul un loc vag dintre munte şi noi, unde nu se zărea nimic însă.

Totuşi un oraş, cu străzi, cu case şi biserici, cât ar fi el de prizărit, nu putea fi ceva chiar aşa de invizibil ca un microb sau străveziu ca aerul, încât să nu-l vezi deloc când te apropii de el. Unde putea să stea ascuns acest oraş-fantomă, despre care se vorbea atâta de azi-dimineaţă?

Apa Sfetivracei curgea pe fundul unei crăpături adânci şi înguste, săpată de puhoaie în nisip, între maluri drepte şi înalte. De la o vreme şi drumul nostru a coborât între acei pereţi de nisip împietrit, lângă unda limpede a pârâului, pe care trebuia s-o trecem de nenumărate ori cu piciorul.

Aproape de amiază, am ajuns într-un loc unde, din albia lui lărgită puţin, se deschideau lateral şi alte crestături, tot aşa de adânci. Ne-am oprit sub o râpă, pe fundul uneia din acele scobituri laterale, la umbră.

- Tucă Melnik! îmi spune un ciasovoi bătrân, arătând zidul de nisip înalt din faţa noastră.

Dacă bulgarii n-ar fi aşa cum sunt, aş fi crezut că e vorba de o păcăleală. Dar ei nu prea au obicei să glumească. Trebuia să se ascundă ceva în dosul acelor maluri prăpăstioase de nisip...

Am rânduit oamenii de corvoadă şi am pornit cu ei şi cu câţiva ciasovoi să luăm în primire pâinea de la oraş, nerăbdător să aflu în sfârşit dezlegarea acestei enigme.

În adevăr, după ce am ocolit un colţ de mal, am intrat în altă deschizătură laterală - şi ne-am trezit de-a dreptul în oraş...

Era ascuns acolo, într-o reţea de crăpături adânci, care-i ţineau loc de străzi, fără ca vreo clădire să depăşească nivelul împrejurimilor.

Locuinţele aveau o arhitectură ciudată: erau scobite în malul vertical, sus, ca nişte grote - numai faţada cu cerdac sta afară, sprijinită pe grinzi înalte, ca pe nişte catalige. Din acele hulubării ameţitoare, omul trebuia să coboare pe o scară lungă şi îngustă, de-a dreptul în stradă. Prea puţine case erau zidite jos, pe temelie.

Ne-am strecurat de-a lungul unei uliţi tăcute, fără să întâlnim la început pe nimeni; numai în dosul ferestrelor ne pândeau ochi sclipitori de femei sprâncenate, care se trăgeau numaidecât îndărăt, în umbră.

Ajungând la reşedinţa autorităţii militare - o casă obişnuită, cu patru pereţi, aşezată pe pământ - un ciasovoi a intrat cu o hârtie la năcialnic, iar noi, ceilalţi, am rămas în ogradă să căscăm gura la palatele spânzurate dimprejur. Nici un lătrat de câine, nici un glas de copil nu strica liniştea acestui oraş de poveşti, adormit parcă de veacuri între zidurile lui galbene şi înalte. Numai câteva vrăbii pestriţe se bălăceau în lumina amezii pe acoperişul de lângă noi, zvârlind în toate părţile stropi de ciripituri.

După o bucată de vreme, am fost chemat şi eu înăuntru. Ajutorul de nacealnic a ţinut să mă înfăţişez înaintea lui. E un roşcovan voinic şi vesel - a stat chiar acum la masă şi se cunoaşte că nu-i displac vinurile dulci din partea locului; mă primeşte descheiat la tunică până sus şi-mi arată mare bunăvoinţă, măcar că ne înţelegem cam greu unul cu altul, jumătate franţuzeşte, jumătate bulgăreşte.

- Pissatel! strigă el, vesel, bătând cu pumnul în masă, când aude că sunt scriitor. Vino-ncoace să te pup!

La urmă, ar vrea să mă oprească acolo, în Melnik, cu vreo treabă oarecare, dar perspectiva de a trăi singur printre străini, în acest decor exotic, nu mă atrage de loc.

- Voi, rumanski, sunteţi ai dracului... Încearcă el să-mi explice simpatia pe care mi-o arată. Ne-aţi luat Cadrilater şi ne-aţi mâncat cucoşcala 1913, când aţi venit să vă bateţi cu muierile noastre. Nu-i nimica. Sunteţi oameni de viaţă, deschişi la suflet - şi eu vă iubesc. Dar pe câinii ăştia de greci de pe-aici i-aş mânca fripţi pe jăratic, strigă el sărind de pe scaun - că sunt răi şi ascunşi la inimă şi ne urăsc de moarte, da ebam maika!

Îmi oferă un pahar de vin roş, să ciocnim pentru viitoarea împăcare dintre ţările noastre. Şi la despărţire îmi strânge iar mâna, cu mai multă căldură decât la venit.

- Să vă purtaţi bine cu rumanski pissatel, că vă fac praf! Le dă el în grijă ciasovoilor, petrecându-mă până în ogradă.

În vremea asta, oamenii au încărcat pâinea în saci, pentru flămânzii care ne aşteaptă lângă pârău. Oraşul are o singură ieşire - pe unde am intrat noi (încolo, de pe râpile dimprejur, ar trebui să te cobori în oraş cu scara). La întoarcere însă ocolim pe alte străzi, ca să trecem prin centru. Populaţia grecească a orăşelului se face că nu ne vede, dar toţi trag cu ochiul la sacii încărcaţi în spatele oamenilor noştri, şi înghit în sec. Când trecem în dreptul unei cafenele mici, cu mesele afară, un grec tânăr, stând cu capul între palme la o masă, strigă ceva pe greceşte, ascuţit, fără să-şi întoarcă ochii spre noi. E, desigur, o protestare împotriva autorităţilor bulgăreşti, că dau prizonierilor toată pâinea din oraş, iar pe localnici îi lasă să moară de foame...

Am rămas mai în urmă, cu un singur ciasovoi. Îi fac semn să ne oprim la cafenea. Bulgarul se codeşte puţin - dar aducându-şi aminte de felul cum m-a primit ajutorul de năcialnic, se învoieşte să luăm loc la o masă, unde cerem două cafele.

- Ma scoro, bre! mă grăbeşte el, ca să-şi împace conştiinţa.

Grecii din cafenea mă înconjoară numaidecât. Unul ştie bine româneşte - a stat în tinereţe patru ani la Brăila. Din gura lui aflu multe lucruri interesante - şi ne lungim la vorbă în ciuda bulgarului, care nu înţelege nimic.

- Haida, bre! se răsteşte din când în când bietul ciasovoi, bănuind că facem politică antibulgărească sub nasul lui; iar eu, ca să-i astup gura, îi mai ofer încă o cafea turcească pe nemâncate, ştiind bine că banii româneşti au multă căutare prin aceste părţi.

Grecul cu care stau de vorbă nu-i de aici, din Melnik. E din oraşul Drama, nu prea departe spre miazăzi, unde are şi o casă. Fiind venizelist, a fost adus de bulgari aici ca "internat civil", ca să nu facă propagandă ostilă pe acolo - căci Venizelos şi partizanii lui sunt de partea Aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.

Acum, la Drama, îmi spune el, e mare grozăvie. Mor oamenii de foame pe stradă. Bulgarii nu le dau decât un pumn de mălai pe săptămână, pentru fiecare. Familii întregi se sting de inaniţie prin case, îngropându-şi rând pe rând morţii sub podele, ca să mai poată primi câteva zile partea lor de hrană. Femei din societatea bună sunt nevoite să se ofere soldaţilor bulgari pentru o coajă de pâine, pentru un pumn de făină...

- Şi trebuie să primească, biata cucoană, câte zece bulgăroi la şir ca se strângă de la toţi o mună de farină... Altfel, n-are ce munca!

Pe când vorbea astfel, mă uitam, destul de intrigat, spre o piaţetă din stânga noastră, unde se înălţa drept în mijloc o piramidă de nisip împietrit, înaltă cât un turn de biserică. Nimeni nu s-ar fi putut urca acolo, din nici o parte, decât cu o scară lungă de pompier. Pe vârful ei trunchiat se vedea totuşi ruina unor ziduri vechi...

- Ce-i comedia asta? întreb eu, ca să mai schimbăm vorba.

Grecul mă lămureşte că acolo, sus, a fost în vremea antică oraşul; dar cu timpul s-a coborât tot mai jos sub acel nivel, până a ajuns pe fundul acestor crăpături adâncite de puhoaie, unde se vede astăzi. Apa, rozând nisipul an după an, a scos acum la iveală de sub oraşul antic alte zidării şi mai vechi - scheletul unui oraş preistoric, îngropat de aluviuni la zece stânjeni sub pământ - lăsând în picioare numai câteva piramide, la fel cu asta, fiecare cu ruina ei în vârf...

Te gândeşti fără voie: ce interes or fi avut oamenii să se încăpăţâneze atâta amar de vreme aici, să nu se dezlipească din acest punct, unde un capriciu al naturii mută vertical oraşul lor natal, când în sus, când în jos?

De nenumărate generaţii, locuitorii lui trăiesc numai din produsul podgoriilor întinse, pe care le-am zărit pe colinele joase dinspre miazăzi. Şi poate că soarta vestitelor vinaţuri din această regiune a fost întotdeauna legată de existenţa grotelor artificiale, săpate în pereţii oraşului. Aceste grote, care au fost adâncite tot mai mult de localnici, din tată-n fiu, ca un instinct de cârtiţă moştenit din strămoşi, nu sunt locuinţe omeneşti decât la gură; încolo sunt pivniţe vaste, cu vechime de catacombe, ce se întind departe pe sub pământ şi se ramifică, păstrând în întunericul lor ferit de umezeală oştiri întregi de buţi şi butoaie înfundate. Aşa se întâmplă că mustul de viţă nobilă, când pătrunde la sfârşitul toamnei în această împărăţie subterană, îşi poate recunoaşte de pe miros toată genealogia, până la nectarul străbun uitat într-un fund de beznă, ca o mumie de vin egiptean îmbălsămat de arome tari între doage putrede şi mucegăite...

Tot aici, la Melnik, a fost exilată, pe vremea romanilor, o fată de împărat - aflu eu din gura grecului, la sfârşit.

- Care împărat?

- Nu cunosc. Da' se poate ţere informaţia.

- Şi ce făcuse fata, ca să fie exilată tocmai aici?

- Eh!... parcă e greu de priţeput?

Am plătit, am strâns grecului mâna ş-am plecat.

Era şi timpul; ciasovoii ne căutau de zor, oamenii erau rânduiţi în coloană şi convoiul sta gata de plecare.

În curând am ocolit pe lângă pârău colţul malului despicat care străjuia unica intrare în cetate, ca o poartă înaltă de aur spălăcit - şi oraşul a dispărut iarăşi fără urmă, ascuns în cuiburile lui de nisip, cu arhitectura lui bizară şi cu antichitatea lui misterioasă.

*

Drumul de la Melnik până la poala Pirinului nu mai ştiu cât ţine.

Mergeam între tovarăşii mei de drum cu gândurile aiurea ca şi cum aş fi fost singur. Mă gândeam la fata de împărat, pe care un păcat de dragoste a aruncat-o în acel colţ al lumii, departe de iubitul ei întemniţat cine ştie unde sau ucis din porunca împăratului... Poate că-n unele amurguri pustii, însoţită de o sclavă credincioasă, sub ochii unor paznici invizibili care o urmăreau de la distanţă, va fi rătăcit şi ea odinioară prin aceste împrejurimi aride, cu sufletul sfâşiat de nesfârşita dezolare a dragostei pierdute. Dar urma sandalelor ei de argint a dispărut de mult sub veacuri - şi însuşi nisipul care i-a astupat paşii a fost spulberat de ape.

Această viziune melancolică din lumea veche a trezit apoi în sufletul meu şi alte amintiri, ca nişte umbre ale trecutului legendar proiectate de lumina antichităţii pe pământul pietros al Macedoniei... Poate că nu departe de aici se înălţau odată palatele lui Filip, făuritorul de oşti, unde Aristotel a fost chemat pe vremuri să instruiască un mândru fiu de rege - un prinţ cu minte ageră şi suflet înflăcărat, vrednic de ilustrul lui învăţător. Şi drumul pe care mergem noi acum va fi răsunat, în albastre dimineţi, de tropotul furtunosului Bucefal, strunit de mâna prinţului adolescent, care va porni cu el mai târziu să cucerească universul.

Tot prin aceste părţi, la curtea regelui Arhelaus, a venit odinioară şi Euripid să-şi trăiască departe de Atena ultimii ani ai vieţii. Legenda spune că nefericitul poet ar fi murit sfâşiat de câini, nu departe de apa fluviului Strymon - adică Struma de astăzi... Dar ce blestem l-a dus acolo, ce dezamăgiri fără leac îl făceau să fugă de oameni? Însurat de două ori, înşelat de douăzeci, acest misoghin a crezut totuşi ca nimeni altul în puterea dragostei, şi-a adus femeii, în Alcesta lui, cel mai mare elogiu pe care o închipuire de poet i-l putea aduce. În acelaşi timp, acest mare poet tragic şi-a bătut joc şi de zei, şi de muritori, cum nu se putea mai bine, punându-i să spună cu glas tare, pe scenă, ceea ce omul de obicei abia dacă îndrăznea să-şi spună în gând. Dar contemporanii nu i-au înţeles ironia, căci râsul acestui prince-sans-rire era tăcut, nu izbucnea cu veselie zgomotoasă ca-n comediile lui Aristofan, care-şi bătea joc numai de oamenii zilei, nu de Om, cu toate metehnele naturii neschimbătoare. Aşa s-a întâmplat că Euripid a rămas şi în conştiinţa veacurilor viitoare numai ca poet tragic, deşi se poate spune despre el că a fost, fără să ştie, primul umorist englez - apărut pe pământul Helladei, în antichitate...

Douăzeci de veacuri mai târziu, alt poet mare, cu imaginaţie sumbră şi spirit sarcastic, şi-a plimbat la rândul lui melancolia prin aceste ţinuturi nefaste, cu mult înainte ca moartea să fi pus capăt, la Missolonghi, rătăcirilor lui glorioase de la un capăt la celalt al Europei:

Lorsque le grand Byron allait quitter Ravenne,
Et chercher sur les mers quelque plage lointaine
Oů finir en héros son immortel ennui...

Aceste versuri de demult, aproape uitate, îmi sunau acum în minte ca o şoaptă de dincolo de moarte, evocând umbra celui mai iubit poet al adolescenţei mele singuratice, chiar pe locurile acestea pe unde a trecut şi el odinioară.

Şi mi-am adus aminte apoi şi de un episod mărunt, prea puţin cunoscut, al călătoriei lui prin această regiune.

Se spune că paşa din Melnik, auzind că un lord englez va trece pe lângă reşedinţa sa, i-a ieşit înainte la marginea oraşului ca să-l salute şi să-i ofere ospitalitatea. Lord Byron venea în fruntea unei mici caravane, însoţit de câţiva servitori şi de călăuze; şi fiind plin de colb, la fel cu ceilalţi - cu greu putea fi deosebit dintre ei. Totuşi paşa, fără o clipă de ezitare, s-a dus de-a dreptul la el şi i-a făcut salamanlâh.

- De unde ai ştiut că eu sunt stăpânul caravanei? l-a întrebat Byron prin tălmaci, după schimbul cuvintelor uzuale de politeţă.

La care turcul i-a dat numaidecât, pe franţuzeşte, un răspuns neaşteptat:

- Am cunoscut că eşti om mare, după micimea mânilor şi urechilor tale...

*

Când m-am trezit din aceste amintiri, ca dintr-un vis luminos, Pirin-Planina era aproape. Încununat de neguri uşoare, îşi înălţa în faţa noastră până-n cer perdeaua lui de stânci şi brădet.

M-am uitat împrejur. Ziua era pe sfârşite.

Şi m-am simţit dintr-o dată singur între tovarăşii mei de captivitate, singur cu muntele cel antic, poleit până-n vârf de o ultimă răsfrângere de aur, din asfinţit şi din trecut.





Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 543 ori.
{literal} {/literal}