Pirin Planina - Capitolul 09

Pirin Planina - Capitolul 09

de George Toparceanu


9.



Am început să învăţ bulgăreşte.

Cu ajutorul lui Branco şi al starşului, am ajuns să scot din gât câteva sunete: crâc, mâc, ţfâc, care seamănă mai mult a sughiţ decât a vorbă omenească şi supără grozav, pe cât se pare, urechea delicată a profesorilor mei.

Amândoi sunt băieţi buni - dar ce folos, dacă nici unul nu ştie româneşte sau măcar franţuzeşte. Pentru îmbogăţirea vocabularului meu, trebuie să arăt cu mâna fiecare lucru în parte, ca să aflu cum îl cheamă.

Şi, curios, până acum ne înţelegeam mai bine tustrei. Nu exista gând pe care să nu fi izbutit a ni-l transmite în cele din urmă, prin gesturi şi strâmbături, după două-trei ceasuri de muncă. De-acum, s-a isprăvit. De când a intrat filologia între noi, nu mai înţelegem nimic şi-o ducem tot într-o sfadă.

Branco, afară de limba lui natală care seamănă mult cu cea bulgărească, ştie şi nemţeşte puţin; a avut nemţoaică, se vede, când era mic. Am avut şi eu una, dar când eram mare. Şi nici de la ea n-am fost în stare să învăţ - mai mult decât ştiam...

Acum, cu bulgăreasca, merge şi mai greu. Primul lucru pe care I-am învăţat aici a fost un cântec popular, un fel de doină de-a lor. Iată începutul:

Malino, mome, Malino,
Ia flezni mome v'grădincă,
Ia chici ţfete ghiulovo...

Asta înseamnă: "Malino, fată, Malino - ia coboară în grădină - să împleteşti cununi de trandafiri... " Cine s-ar fi aşteptat? Capra crapă piatra-n patru sau fluture pe punte, fluture sub punte, tot sună mai frumos şi seamănă mai bine cu înţelesul pe care-l au, decât chici ţfete cu trandafirul.

Când mă vedea râzând de cuvintele lor, starşul se înfuria:

- Zaşto ne năuciş cogă stradam zarat tebe? strigă el roşu de mânie patriotică.

- Napi îţi dau prin gard! răspundeam eu, ca să-l împac.

În această din urmă replică, urechea lui Dilco surprindea unele sonorităţi care, la ei ca şi la noi, înseamnă cam acelaşi lucru - şi faţa i se însenină pe loc.

În bulgăreşte, mai că nu există cuvânt să nu hârâie, să nu mârâie, să nu zgârie. Mână pe limba lor se cheamă râcă. De-aici, pe semne, verbul nostru: a râcâi cu unghiile pe pereţi. Mă mir cum am scăpat eu cu viaţă din asta.

Bulgarii au şi unele cuvinte care se potrivesc la sunet aidoma cu ale noastre - atâta doar că au alt înţeles. Astfel, cuvântul mişcă din limba lor înseamnă la noi şoarece. De unde şi pentru ce? Dumnezeu ştie.

Mai de mirare însă decât toate era că bulgarii şi sârbii făceau mare haz, la rândul lor, de limba noastră românească. Înainte de a veni în atingere cu românii, Branco şi Dilco cunoşteau din faimă un singur cuvânt: mămăligă. Ce li s-o fi părut lor comic aici, nu-nţeleg...

Acum, când îi ascultau pe români vorbind, erau loviţi mai cu seamă de terminaţia verbelor şi adverbelor noastre în este: vorbeşte, opreşte, popeşte etc. Drept este că această terminaţie frecventă, când îţi atrage un străin atenţia asupra ei, începe să-ţi pară de la o vreme cam anapoda şi să te persecute - parcă atunci o auzi întâi...

Un cuvânt cu deosebire caraghios pentru urechile lui Dilco era cuvântul picioare. De câte ori îl auzea (şi-l auzea cam des, că românii se văitau mai ales de picioare, când îi cereau să-i scutească de muncă), bulgarul strâmba din nas:

- Urât cuvânt, bre! Ce-nseamnă asta la voi?

I-am explicat ce-nseamnă. Pe urmă l-am întrebat cum se zice pe limba lor: un picior, două picioare?

- Edin krac, dve krăcata...

Uite unde duce patriotismul! Dilco învăţase la şcoală că limba bulgărească este cea mai frumoasă limbă de pe faţa pământului. Altă limbă armonioasă ca ea nu găsim - credea el.

Numai Branco, sârbul, era de altă părere. Când îl auzea pe bulgar vorbind astfel, Branco sta la o parte şi zâmbea. Ştia el ce ştia. Avusese el grijă să mă înveţe un cântec sârbesc al cărui refren suna aşa:

Hoi! za trideset
I tri dana,
Nai mon sârţa
Leji rana.
Hoi! tvoe ruse cose
Drughi da gu mârse...

Nu mai putea să încapă, aşadar, nici o îndoială pentru mine, gândea el, că limba sârbească e cea mai serafică de pe pământ. O fi ea înrudită cu cea bulgărească - dar n-are a face!

Observând că versurile fac asupra mea o impresie mai puter¬nică decât proza, Dilco încerca atunci să-şi pună în valoare frumuseţea limbii natale tot printr-un cântec. Dar nu cunoştea, pesemne, decât unul singur, pe care-l mormăia sacadat, cu glas gros, ca din butoi:

Ot doi ide popişte
Săs dălgoto brădişte,
Şarină gaidă pissănă
Săs măniste nizănă...

Păcat că nu pot să redau aici şi notele acestui frumos cântec...

După atâta învăţătură, ardeam de nerăbdare să se ivească vreo ocazie în care să-mi pun în valoare cunoştinţele, să-mi probez mie însumi că nu m-am obosit degeaba. Şi ocazia s-a ivit chiar atunci. Un nacialnic inginer care conducea lucrările în sector, auzind de mine a avut poftă să mă cunoască şi mi-a trimis să mă înfăţişez la el, pe şantier, a doua zi. Ţineam să-i fac impresie, să încep conversaţia de-a dreptul pe bulgăreşte. Cu ajutorul celor doi prieteni ai mei, mi-am notat în carnet şi-am învăţat pe de rost în bulgăreşte o frază, prin care vroiam să-l întreb: ce lucruri importante doreşte să-mi comunice?

A doua zi m-am prezentat aşadar la năcialnic, i-am făcut un salut milităresc şi i-am debitat, fără să mă încurc, acea frază:

- Şto ste turi râţite u gebuve?

Năcialnicul a rămas cu gura căscată. Părea chiar mai surprins decât mă aşteptam. Până şi pe figurile celor din jurul lui se putea citi o surpriză aşa de plăcută, că parcă abia se ţineau de râs.

Îl întrebasem (cum am aflat mai târziu):

- Ce tot stai d-ta aşa, cu mâinile-n buzunare?...

Văzând însă că mai mult decât atâta nu ştiam o boabă, năcialnicul a înţeles cum stă lucrul şi nu s-a supărat. A stăruit doar, în franţuzeşte, să-i spun şi lui cine m-a învăţat pe mine aşa de bine limba bulgărească. Dar eu n-am vrut. I-am răspuns numai că, la noi, această frumoasă limbă se învaţă în toate şcolile secundare, de toate gradele, făcând parte din programa lor oficială.

*

De când umblam prin aceste locuri fericite, nu căzuse încă un strop de ploaie. Începusem să ne deprindem cu gândul că aşa o fi obiceiul pe aici.

Dar într-o noapte, când ne aşteptam mai puţin, un ropot de picături mari s-a pornit în frunzele adăposturilor noastre de crengi împletite.

La început, abia treziţi din somn, nu ne venea să credem. Unii au ieşit în bătaia stropilor, să se încredinţeze că-i adevărat. Pe urmă, îndată, lucrul nu ni s-a mai părut chiar aşa de neobişnuit; ne-am întors pe partea cealaltă, gata să adormim din nou, bucuroşi că suntem la adăpost.

Dar ploaia se înteţea pe fiecare clipă; în curând apa cerului a-nceput să pătrundă prin toate spărturile acoperişului şubred de frunze, să ne caute pe întuneric şi să ne picure cu de-amăruntul, mai cu seamă pe ceafă, că nu ştiai cum să mai stai şi-n care colţ să te ghemuieşti ca să nu te-ajungă.

Lagărul nostru era aşezat la loc jos, între gura Sfetivracei şi albia Strumei, având la spate numai dealuri înalte şi podişuri înclinate. Dar cui să-i treacă prin minte, atunci, c-ar putea ieşi ceva rău din asta?

După vreo două ceasuri de ploaie repezită şi mare-n bob, când zbuciumul văzduhului parcă se mai potolise, un urlet de puhoaie a izbucnit fără veste undeva, în întunericul cel mare din jurul nostru. Şi până să ne dăm seama ce-i, am simţit dintr-o dată că ne ia pe sus - adică pe dedesubt...

A fost un răcnet şi-o învălmăşeală de limbi amestecate, ca-n vremea potopului. Tot lagărul a sărit în picioare, ca un singur om. Prin bezna de păcură, cu apa până la brâu, încerca fiecare să scape cum poate. Şi nu s-a mai ştiut, în faţa acelei mânii cereşti, care-i bulgar, şi care-i prizonier. Cât ai număra la zece, s-au risipit toţi, care-ncotro, şi-au umplut toate coastele dealurilor din spate căutând scăpare pe înălţimi.

A doua zi, duminică, ne uscam hainele la soare şi ne uitam din deal spre locul unde stătuseră în ajun cabanele noastre. Nimic nu mai rămăsese din ele - doar câţiva pari înfipţi ici-colo şi câteva zdrenţe jilave de frunziş uscat. Toată valea era înecată de bălţi şi băltoace, sclipind în soare. Trebuia s-aşteptăm să se scurgă apele, ca să ne putem reface gospodăriile spulberate. După spaima de astă-noapte, oamenii noştri nu-şi mai puteau veni în fire, de ciudă şi de mirare. - A dracului ţară mă! Aici va să fii mereu cu ochii-n patru, că nu ştii niciodată ce-i mai abate...

Bulgarii păreau şi ei destul de necăjiţi. Dar cu prizonierii se purtau mai prietenos decât înainte. Primejdia comună prin care am trecut le mutase parcă sufletul, îndulcind măcar pentru o zi raporturile dintre ei şi prizonieri.

Era într-un loc, deasupra şoselei, o groapă largă de unde se scotea în zilele de lucru nisip; fusese inundată peste noapte, dar apa se scursese acum în pământ, lăsând pe fundul ei un şoarece mort, înecat.

Pe marginea gropii s-a oprit într-un rând un ciasovoi, sprijinit în puşcă şi, de partea cealaltă, un român - cu mâinile la spate. Ca omul când n-are ce face, se uitau amândoi la acel şoarece înecat.

- Mişcă ... zise bulgarul pe limba lui, arătând cu capul spre fundul gropii.

- Mişcă, moaş-ta pe gheaţă! i-a răspuns românul, plictisit. Tu nu vezi că-i mort?





Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 437 ori.
{literal} {/literal}