Pirin Planina - Capitolul 19
de George Toparceanu
19.
De la fereastra mea care domina toate casele dimprejur, contemplam în lungi după-amezi de vară priveliştea sutelor de ogeacuri îndreptate spre cer.
Era cald şi linişte. Peste acoperişurile de tablă roşie, tremura-n lumină apa morţilor. Ceasuri întregi stam acolo, singur, deasupra oraşului, cu o carte deschisă pe genunchi; şi prin sufletul meu, altădată vibrând de viaţă, se perindau acum numai amintiri şterse, imagini fără contur, asemeni norilor subţiri care se topeau în cupa de azur a cerului, lăsând în trecere peste oraş umbra lor diafană.
Într-un rând, am zărit peste acoperişuri, în cadrul unei ferestre deschise, o siluetă gingaşă de fată. Cu bustul înclinat într-o mişcare plină de graţie, se ţinea cu o mână de marginea de sus a ferestrei şi părea că se uită undeva, departe; mâneca largă a bluzei de vară lunecând în jos, îi dezvelea braţul până la umăr.
Nu-i puteam distinge faţa. Dar după mişcări şi după culoarea închisă a părului, o presimţeam delicată şi brună.
Multă vreme am rămas cu ochii la această apariţie de departe; şi, după ce s-a retras în umbra odăii, ochii mei o vedeau încă, tot acolo, înclinată în pervazul ferestrei înalte.
Zilele următoare, străina s-a arătat iar, în acelaşi loc, ţinând deasupra capului braţul gol, care se zărea alb pe fondul de umbră, ca o pată uşoară de lumină.
Fata nu mă vedea.
Dar în monotonia acelor ceasuri de după-amiază, apariţia aceasta era pentru mine o distracţie aleasă şi fină. Când oraşul adormea toropit de căldură, aşteptam cu nerăbdare să învie cadrul pustiu al ferestrei; şi când silueta ei se ivea dintr-o dată acolo, o salutam cu o exclamaţie mută, ca pe o primadonă.
Într-o zi, simţind că priveşte mai stăruitor spre punctul în care mă aflam, am fluturat o batistă. Fata a dispărut repede, s-a întors cu un binoclu şi s-a uitat îndelung la fereastra mea; s-a tras apoi puţin în umbra odăii şi mi-a răspuns de-acolo la fel, cu batista.
Aşa am făcut cunoştinţă. Şi la atâta s-a mărginit în prima zi corespondenţa noastră aeriană.
A ştiut ea oare de la început că sunt prizonier de război şi, cu bunătatea femeii de orice rasă, a vrut numai să-mi ofere un prilej trecător de uitare? Poate că fata era romantică şi murea de urât ca şi mine.
Am încercat apoi să ne înţelegem de departe, prin semne. Ceea ce voiam noi să ne spunem era un lucru foarte simplu, în fond - şi nu-i de mirare c-am izbutit să ni-l împărtăşim chiar de a treia zi. Câte nu se pot spune prin gesturi şi prin semne! în câteva zile am trecut prin toată gama de nuanţe a începutului "bonjour", până la gestul neaşteptat al mâinii care s-apropie de buze, ca să trimită de departe fiorul unui sărut.
Eu unul mă mulţumeam şi cu atâta, ce era să fac? Se vede însă că fetele sunt mai curioase. Prietena mea dorea să ieşim cu orice preţ din vagul gesturilor care exprimă numai sentimentele generale, să precizăm. În curând a descoperit un nou mijloc de telegrafie fără fir: a tăiat litere mari de hârtie şi mi le-a arătat, una câte una. La rândul meu, am stricat o mulţime de formulare imprimate de-ale spitalului, pe care era scris cu slove chirilice: Lista za hrana-ta, sau cam aşa ceva - ca să alcătuiesc un alfabet.
Dar prea eram departe unul de altul, literele nu se vedeau lămurit. Şi pe când eu îi telegrafiam în franţuzeşte, se vede că ea îmi răspundea pe bulgăreşte... Era cu neputinţă să ne înţelegem în două limbi aşa de diferite. Descurajaţi, am rămas amândoi cu braţele-n jos. Şi de-atunci am început să ne transmitem numai prin telepatie ceea ce nu se putea preciza prin gesturi.
La ceasul ştiut, s-arăta zilnic în lumină ca o floare discret colorată, peste acoperişuri monocrome, printre ogeacuri pustii. Gândurile noastre se încrucişau în văzduh. Nimeni nu era între noi să ne vadă, şi noi nu vedeam pe nimeni: aveam atunci iluzia că sunt singur cu ea sub cerul larg şi palid, în liniştea suavă care învăluie orice altitudine.
Ajunsă la un punct mort, însă, prietenia noastră aeriană, pe care împrejurările o păstrau în limita celui mai curat platonism, putea să devie de la o vreme obişnuită, fadă, ca tot ce se repetă fără schimbare.
*
Deschisesem într-o seară târzie fereastra şi mă uitam, cu gândul dus departe, la o steluţă din Carul mare.
Dinspre Balcani se ridicau nouri negri. O învăluire scurtă de vânt a trecut pe deasupra caselor, în goană. Ca să mă pot bucura în voie de spectacolul furtunii care s-apropia, am stins lumina şi m-am aşezat pe marginea ferestrei, cu picioarele în afară, deasupra abisului.
Fără voie, ochii mi s-au îndepărtat spre geamul cunoscut.
Bulgărea mea era acolo. Stinsese lumina şi mă vedea şi ea, fără îndoială: un fulger viu şi îngemănat ne-a descoperit pe unul altuia, de două ori în aceeaşi clipă.
Fata era goală...
Am crezut întâi c-a fost numai o părere; dar ochii mei orbiţi acum de întuneric, păstrau încă imaginea trupului ei, alb, ridicat în cadrul ferestrei.
Într-o fâlfâire de fulger am zărit-o iar, goală, nemişcată, în lumina crudă. A fost o clipă numai: noaptea a învăluit-o brusc. Şi când întunericul s-a sfâşiat din nou, viziunea pierise. Am zărit numai geamul închis, care a scânteiat scurt în lumina fulgerului.
Îmi dăruise tot ce putea dărui de departe o fată unui prizonier de război, într-o caldă şi zbuciumată noapte de vară.
Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21
Aceasta pagina a fost accesata de 1657 ori.
