Pirin Planina - In loc de prefata
de George Toparceanu
Episoduri tragice şi comice din captivitate
În loc de prefaţă
Iubite domnule Ciornei,
După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial.
Mă mir şi-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai aşa, când pleacă trenul spre Iaşi.
Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contract prin care mă obligam să dau gata editurii, până-n toamnă, manuscrisul unei cărţi cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat şi o suma de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărţii... D-ta îţi mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre şi - să nu mai fie vorbă.
După ce am luat acontul şi am venit la Iaşi, am stat şi m-am socotit:
"Să scriu?... Să nu scriu?..."
S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată suprafaţa globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca şi înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o ruşine pentru civilizaţia noastră, etc. Totuşi omenirea nu-l desfiinţează. Este ca şi cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii - parcă l-ar face nişte fiinţe de pe altă planetă, împotriva voinţei noastre unanime.
Atunci, la ce bun să mai scriu, să mai arăt şi eu omenirii cum e războiul?
S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie nişte oameni răi, împietriţi la suflet...
Nu cred.
Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principalul autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui şi pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut aşa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a şters la Nas.
"Ce cumplită nenorocire este războiul !" a exclamat însuşi Napoleon, pe câmpul de luptă de la Eylau, într-o seară când îi era frig şi mâncase numai cartofi copţi, din cauza înârzierii cantinelor - dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferinţa aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni şi-au semănat oasele pe atâtea câmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, aşa cum au murit?)
Nu, nici un om, oricât ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război - ori să-l împiedice. Nici chiar Dumnezeu. În adevăr, cum ar putea el să fie atât de rău (măcar că e mai mare decât toţi), încât să trimeate semenii lui la moarte şi la suferinţă, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, prin care ajunge la acelaşi rezultat. Şi destulă diplomaţie, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei.
Întreaga experienţă a istoriei - zice marchizul de Vogüé - ne învaţă că osânda războiului nu poate fi desfiinţată, atâta vreme cât vor mai trăi pe pământ doi bărbaţi, iar între ei se va afla o pâine şi o femeie; bărbaţii se vor bate pentru ele până la moarte - în loc să le împartă pe amândouă, frăţeşte. Nici că se putea mai bun certificat de paupertate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanţi ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neaşteptat de stupidă în această fabulă al lui Vogüé. Se vede că marchizul, cât era el de marchiz, nu prea cunoştea femeile.
Războiul e o fatalitate: se provoacă singur. Aceasta este teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii şi-i conduc destinele au ţinut să ne-o vâre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă - şi au izbutit.
Atunci pentru ce să mai scriu, să am aerul că lupt împotriva unei fatalităţi care face parte, ca erupţiile vulcanice sau cutremurul de pamânt, din armonia universului şi din tainele nepătrunse ale creatorului? Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont?
Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăveşte scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Şi se ştie bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit şi de patriotism.
Dragostea de ţară - patriotismul - e însă un sentiment atât de firesc şi de universal, încât se poate spune că omul care nu-şi iubeşte ţara, pământul pe care s-a născut şi a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat monstru... Am eu vreun interes să fiu contra războiului - şi să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet?
Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcând patriotism pe faţă - Imi ziceam eu - e şi mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit.
A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de ţară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice noi despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-şi iubeşte nevasta? Am avea motive să nu-l credem, să ne gândim că poate în intimitate o iubeşte mai puţin decât cu glas tare. Sentimentele îşi au pudoarea lor.
Să fii om cinstit, să-ţi iubeşti ţara, părinţii, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-şi descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetăţean care, în ziua în care i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, subt cuvânt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatru naţional, pe motiv că e un soţ model. Şi a fost numit.
Apoi, spune d-ta: n-am eu alte însuşiri, mai urâte, cu care să mă laud? La atâta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ţi cer acont numai pentru că sunt creştin ortodox şi-mi iubesc ţara - mi-ai fi dat?
...Se vede că la Iaşi nu se poate scrie - m-am gândit eu - dacă-mi vin în minte atâtea îndoieli şi argumente împotriva scrisului; e un oraş prea zgomotos, prea plin de viaţă şi de trecut istoric. Unde te-ntorci, încotro te uiţi, la caldarâm, prin instituţii publice, prin magazinele de modă - numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îţi vorbeşte de trecut şi nici una de prezent. Ia să ma duc mai bine undeva, la linişte şi la răcoare, într-un loc cu mai puţine distracţii istorice, că poate acolo mi se schimbă gândurile.
Am nimerit la mânăstirea Văratic - la maici. Acolo se duc vara să se odihnească moldovenii noştri, când au de lucrat ceva cu capul, şi moldovencele noastre, când n-au nimica de făcut. Şi nicăieri nu-i atâta animaţie ca-n aceste sfinte lăcaşuri de linişte şi de reculegere. Mai întâi au maicile obiceiul să tragă clopotele, toată ziua şi toată noaptea. Moldovenii - la fel. Şi mai au măicuţele un obicei: toacă. Dimineaţa toacă, după-prânz toacă, la miezul nopţii toacă. Moldovencele - la fel. Aveam şi gazdă o măicuţă care făcea toată ziua acelaşi lucru, nu numai pe-afară - că mă şi miram, de unde atâta misticism într-o mână de femeie?
Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniţă, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările de război s-amestecau astfel în mintea mea cu cele sfinte, şi nu mai înţelegeam nimic...
Aşa, a trecut vara şi m-am întors la Iaşi, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am şi primit de la editură invitaţia să trimit manuscrisul. Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai demult: le voi complecta cu câteva capitole inedite - îmi ziceam - şi volumul e gata. Dar când le-am recitit, mi s-au părut aşa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu.
Altul, în locul meu, ar fi mâzgălit repede, acolo, câteva zeci de pagini, cum dă Dumnezeu, şi-ar fi scăpat din încurcătură.
Dar eu nu sunt de la Bucureşti.
În privinţa aceasta, bucureştenii sunt mai expeditivi; ei fac totul în goană - treburi, masă, distracţie, dragoste (tot pe fugă, ca piţigoiul) şi, după socoteala lor, asta se cheamă a trăi "intens".
Noi, cei de la Iaşi, suntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Când e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic.
Este foarte adevărat ca eu nu sunt ieşan (n-am această pretenţie), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianţă cum nu se putea mai potrivita cu natura unui scriitor de rasă, căruia nu-i place deloc să scrie. Şi vrei d-ta acum să-mi schimbi însăşi concepţia despre viaţă, fiindcă am iscălit un contract ?... Nu ţi-ai găsit omul. O carte nu se scrie aşa, cât ai bate din palme sau ai înfiinţa o societate anonimă pe acţiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decât o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricând să dea şi faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veşnicia ei. Poliţă, cambie, contract - ce sunt toate acestea, în cumpănă cu veşnicia? D-voastră, oamenii de afaceri, sunteţi nişte visători, domnule Ciornei. Vă pierdeţi vremea şi vă agitaţi pentru nişte lucruri ca umbra şi pieritoare ca iarba câmpului. D-voastră nu băgaţi de seamă că în viaţa asta de pe pământ, ocupăm fiecare, în generaţia noastră, câte un loc efemer, ca-n tramvai. Numai în veşnicie suntem la noi acasă... Şi dacă s-ar gândi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-şi sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viaţă, consacrându-şi toată grija şi energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute?
Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort şi cufundat în uitare. Morţi vor fi şi toţi domnii miniştri, şi domnul primar al capitalei, şi toţi marii capitalişti din zilele noastre, fără excepţie.
Numai o carte bună, de care ţi-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra acestei hecatombe de măriri; şi numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îţi poate oferi această supremă şansă. Nu vezi ce afacere minunată îţi propun eu?... Renunţă la termenul prevăzut în contract - şi-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pamânt, când vom şti că cei de deasupra tot mai citesc şi se delectează cu opera noastră.
Căci după atâta corespondenţă, emoţii şi bătaie de cap din parte d-tale cu ea, se cheamă că la această carte am colaborat amândoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul - pe care mi l-ai avansat atunci.
D-ta i-ai provocat zămislirea.
Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător şi vinovat c-ai îmbogăţit literatura română cu asemenea podoabă.
G.T.
Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21
Aceasta pagina a fost accesata de 2326 ori.
