Pirin Planina - Capitolul 07

Pirin Planina - Capitolul 07

de George Toparceanu



7.



Macedonie, ţară muntoasă, de păstori şi zarzavagii războinici, zugrăvită în cafeniu de sepie pe harta luminoasă a Europei; geografie încâlcită şi monstruoasă care-mi dădea fiori de groază pe băncile şcoalei şi nota 4 în cataloage... Ţinut binecuvântat de Dumnezeu, numai spini şi piatră seacă, unde nici în visurile mele cele mai urâte nu mi-am închipuit că voi ajunge să trăiesc vreodată... Macedonie, pământ cu trecut istoric, unde civilizaţia antică s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, şi s-a tras apoi îndărăt de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură; amfiteatru de stânci răscolite de cutremur, cuib de anarhie endemică, amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată şi mai brahicefală, care se sfâşie între ele de-atâta vreme cu dinţii şi se violează reciproc, până ce-au ajuns să fuzioneze în această perlă - homo balcanicus - tip unic pe faţa pământului, european prin definiţie geografică şi comitagiu din naştere... Macedonie, provincie cu oraşe cât podul palmei şi sate spânzurate ca nişte cuiburi de gaie pe coasta muntelui de frica bandiţilor, ca să nu poţi ajunge până la ele nici cu căruţa, nici cu avionul, ci numai călare de-a-ndaratele pe catâri dresaţi anume să te zvârle-n prăpastie; ţară de moravuri patriarhale şi curate, unde o femeie prinsă cu altul este junghiată pe loc şi tăiată bucăţele, ca o simplă oaie, pentru respectul tradiţiei şi onoarea gorilei ofensate... Macedonie - frăgezimi de păşuni întinse pe platourile înalte din împărăţia Ţânţarilor; piscuri de cremene fulgerată, de unde se văd până la capăt râuri subţiri cu strălucire de mercur stagnând pe fundul văilor aride; cer de porţelan opac, lăptos la zenit şi azuriu pe poale... dimineţi albastre şi asfinţituri lungi de aur... amiezi toride cu soare canibalic, răspândind o lumină de calcar peste terase de pietroaie calcinate şi coline joase de ţărână uscată, cu iarbă rară şi săracă, lipită pământului...

S-ar putea întâmpla ca Macedonia să nu fie tocmai aşa, cum încerc eu s-o zugrăvesc aici. Dar ce-are a face? Aşa mi-o arată mie acum perspectiva vremii şi, poate, ciuda că mi-am irosit acolo câteva luni din viaţă, în captivitate.

De fapt, văzută obiectiv, Macedonia este şi mai urâtă.

Munţii ei sunt pe alocurea ceva mai păroşi decât i-am descris eu; oraşele sunt şi mai mici, satele şi mai amărâte; asfinţiturile nu sunt aşa de galbene, ci dau uneori într-o roşaţă portocalie şi dulce de morcov opărit; şi nici moravurile nu sunt chiar aşa de austere - femeile tot mai calcă şi ele pe de lături câteodată, mai ales la vreme de război...


Am coborât între Rodopi, ţinând apa Strumei la vale, pe sub Rila-Planina, pe drumuri de piatră fără verdeaţă. Numai din loc în loc, smocuri de ferigă ruginită şi pâlcuri de ienuperi pitici, veniţi până la marginea drumului să ne vadă; şi, licărind în umbra stâncilor pleşuve, lampioanele albastre ale campanulelor de munte.

Treceam uneori peste capete de pârâie, pe poduri înalte de lemn lucrate de nemţi şi de prizonieri. Fiecare pod purta o inscripţie în limba germană, arătând data când a fost construit. Germanii vor lăsa astfel bulgarilor multe înzestrări utile, ca amintire a trecerii lor prin aceste ţinuturi sărace; toate poartă pecetea iscusinţei lor tehnice, rămânând localnicilor ca o pildă civilizată de adevărat patriotism, constructiv şi fecund. Într-un loc, pe faţa unui mal tăiat, am văzut şi o efigie uriaşă a Kaiserului, sculptată în nisipul împietrit. Am defilat prin faţa ei - şi fiecare dintre românii noştri necăjiţi i-a aruncat din treacăt câte o înjurătură de admiraţie.

Ne ajungeau din urmă convoaie grele de camioane-automobile, încărcate cu provizii şi muniţii; altele ne întâmpinau din partea opusă, pline de răniţi, probă că frontul nu era departe. Iar când am ieşit din munţi, pe la Gorna-Giumaia şi Grivo-Livada în jos, a-nceput a se auzi, departe, ca un vuiet slab de furtună, şi bubuitul tunurilor de pe frontul de la Salonic.

Lăsasem dincolo, în urma noastră, un început galben de toamnă timpurie; aici am căzut într-o lumină intensă de soare alb ca-n miezul verii - şi arşiţa creştea cu cât coboram spre miazăzi.

*

Într-o seară ne-am oprit în sfârşit la marginea unui lagăr mare de prizonieri - un stol de adăposturi uşoare, risipite pe un platou îngust deasupra Strumei, ca nişte primitive colibe africane, improvizate din crengi de salcie şi de arin cu frunzarul veşted.

Când am ajuns acolo, pe la apusul soarelui, a venit să ne ia în primire de la vechii ciasovoi un starş bulgar, comandantul lagărului, care m-a chemat să-mi dea câteva recomandaţii drastice cu privire, probabil, la disciplina oamenilor şi la rânduiala vieţii în această numeroasă colonie de prinşi-în-război. Dar cine putea să înţeleagă ceva din gura lui? Numai scrrr... şi pârrr şi rabota şi scŕrscăta - de-mi părea minune să poată rosti o gură de om cu scaun la cap aşa ceva, fără să-şi lepede toţi dinţii în iarbă. Mai avea şi nişte mustăţi groase de cânepă, în care i se încurcau cuvintele chiar de la ieşire şi, pe deasupra, un nas mare şi cârn, cu nările îndreptate înainte, ca un pistol cu două ţevi.

Paralizat de aspectul acelui nas care-mi reţinea toată atenţia, ascultam în tăcere, fără să înţeleg o boabă, pe când bulgarul se holba la mine şi se răstea ca la un surd, ca să mă facă să pricep. Iar la urmă, drept concluzie, s-a uitat cu străşnicie în ochii mei şi-a strigat:

- Răzbirăşi?

Adică, pe limba noastră: ai înţeles? Sau mai precis - ai răzbit cu mintea ce vreau să spun?...

De răzbit, în ce priveşte sensul general, fondul metafizic al chestiei, poate că n-ar fi fost lucru greu până pe-acolo, cu ajutorul lui Dumnezeu; dar asta-i, că limba n-o răzbeam eu tocmai bine, ca să pot prinde şi vreun amănunt, pe ici, pe colo.

Ca să nu rămân chiar de ruşine, am strigat şi eu la urmă, într-un noroc:

- Scŕrscătă!

Şi mi-am văzut de treabă.

Erau acolo multe naţii de prizonieri - franţuji, italieni, greci, muntenegreni şi mai cu seamă sârbi - afară de bulgarii, însărcinaţi cu paza. Şi, ca să întregească aspectul cosmopolit al acestei tabere pestriţe, se găseau şi vreo patru engleji rătăciţi acolo, măcar că englejii, cum am aflat mai târziu, aveau un lagăr aparte pe lângă Sofia, mai confortabil decât ale celorlalţi prizonieri.

Cum nopţile erau destul de reci, şi nu mai aveam vreme să ne construim în seara aceea adăposturi, am făcut apel la camarazii străini, să-i găzduiască pe-ai noştri în colibele lor o noapte. Italienii şi franţujii au refuzat ospitalitatea, neliniştiţi probabil de aspectul de troglodiţi al acestor proaspeţi aliaţi ai lor de la ţărmul Dunării. Sârbii însă i-au primit cu dragă inimă.

A doua zi oamenii noştri n-au fost scoşi la lucru - li s-a lăsat o zi liberă să-şi facă adăposturi.

Pe la amiază, când prizonierii ceilalţi s-au întors pentru un ceas în tabără, şeful sârbilor - care ştia româneşte, fiind de pe valea Timocului, - a venit la mine, încruntat, şi mi-a zis:

- Ascultă, românule... Astă-noapte i-am găzduit pe-ai voştri la noi, frăţeşte. Dar de azi noapte să nu mai prindem un român pe lângă colibele noastre, că-l tăiem cu cuţitele...

Ce se întâmplase? Când s-au întors de la muncă, sârbii au băgat de seamă că musafirii de peste noapte au cam abuzat de încrederea lor. Nu era colibă din care să nu lipsească ceva...

Starşul bulgar, auzind cum stă lucrul, ne-a scos afară din tabără la o sută de metri, ca pe nişte ciumaţi, cu porunca să ne facem acolo tabără aparte, dând santinelelor consemn ca nici un român să nu mai treacă dincolo.

Sub aceste auspicii fericite ne-am inaugurat noi viaţa de lagăr, înconjuraţi numai de dragoste şi de atenţii delicate.

Rostul prizonierilor adunaţi aici era să lucreze sub conducerea germană la instalarea unei linii înguste de tren Decauville, pe un sector anumit. Lucrarea începuse în mai multe puncte deodată, pe toată valea Strumei, de la Demir-Hissar până aici; erau, aşadar, acum în lucru mai multe crâmpeie izolate, urmând să se împreuneze cu vremea cap la cap. Până la iarnă, această linie ferată, lucrată în întregime de prizonieri, avea să lege linia Sofia-Kustendil şi centrul Bulgariei cu frontul de la Salonic.

Oamenii noştri plecau dimineaţa la lucru, la vreo trei kilometri depărtare, escortaţi de ciasovoi. Rămâneam singur în lagăr. După-amiază, pe la 5, mă duceam cu câţiva oameni de corvoadă să iau în primire alimentele pentru a doua zi - nişte pâini negre şi mici, uneori pesmeţi sfărâmaţi, tomate, ardei şi, de două ori pe săptămână, carne de oaie sau de vacă. Doi bucătari, pe care-i schimbam săptămânal, pregăteau ciorba la cazan. Seara, făceam apelul şi distribuiam pâinile pentru ziua următoare.

Apa de băut era rea. Struma fiind contaminată de holeră, germanii făcuseră din loc în loc pe platourile din lungul văii, sfredelind pământul pietros, nişte cişmele de ţevi înguste cu apă sălcie şi ruginită, care ne strângea de gât. De urâtul ei, oamenii beau pe furiş din Struma - dar nici unul nu s-a îmbolnăvit de holeră.

Duminica era zi de odihnă. Atunci oamenii noştri stăteau toată ziua culcaţi - abia dacă vorbeau între ei. Erau mai silnici, mai descurajaţi şi mai neîngrijiţi la îmbrăcăminte decât camarazii lor străini, tovarăşi de captivitate.

În lagărul celalt era mai multă animaţie. Italienii cântau, franţujii se ţineau de conversaţii, ruşii - c-au venit câţiva ruşi în urma noastră - pălăvrăgeau ziua întreagă făcând politică şi punând omenirea la cale. Numai cei patru engleji, aşezaţi pe-un buştean, la o parte, trăgeau din pipă şi tăceau între ei, ceasuri întregi.

Sârbii se ocupau cu gospodăria. Prinşi de mai multă vreme, ei se adaptaseră cu încetul la această viaţă de captivitate. Se înţelegeau mai uşor cu bulgarii, vorbind o limbă asemănătoare, aveau adăposturi mai îngrijite pe dinăuntru şi cunoşteau mici meşteşuguri la care lucrau pentru ei în orele libere. Cu un ciocan, un cui şi o bucată de fier drept nicovală, unii ştiau să facă dintr-o monedă de argint sau de nichel - un inel pe măsură, cu inscripţie; alţii se pricepeau să sculpteze cu briceagul în lemn de prun linguri şi furculiţe înflorite ori să confecţioneze tabachere solide, cu litere în relief pe capac. Înainte de a lucra aici, mulţi fuseseră întrebuinţaţi la munci agricole, pe lângă sate, şi fiecare îşi alcătuise astfel câte o gospodărie de viaţă nomadă şi o mică avere eteroclită. Mi-a arătat unul într-o zi avuţia lui, agonisită la întâmplare, în doi ani de captivitate: o farfurie adâncă de tablă smălţuită, cincisprezece foi late de tutun macedonean înşirate pe sfoară, o jurubiţă de sârmă subţire pentru cusut nasturi şi un barometru de buzunar, găsit la un ofiţer ungur pe câmpul de luptă.

Duminica dimineaţa se făcea în mijlocul lagărului iarmarocul săptămânal - un fel de bazar exotic unde, pe lângă articole mărunte de îmbrăcăminte sau de utilitate imediată, se vedeau tot soiul de curiozităţi. Aşezat turceşte pe pământ, fiecare prizonier improvizat în negustor punea în faţa lui pe un şervet obiectul pe care-l avea de vânzare. Bani nu prea se vedeau prin lagăr - schimbul se făcea în natură. Acest soi de negustorie se chema trampa. Cea mai extraordinară trampă la care am asistat s-a încheiat între un sârb de pe valea Moraviţei şi un franţuz din Normandia de sus: sârbul a oferit un fel de iconiţă sculptată în lemn de nuc - şi-a primit în schimb o canulă de irigator, din care şi-a făcut o ţigaretă. Ca să-şi puie marfa în valoare, franţuzul se jura că obiectul de care se desparte acum reprezintă pentru el cea mai scumpă şi duioasă aminire din patrie...

Starşul bulgar avea la capătul din jos al taberei, spre apă, o mică grădină de zarzavat unde-şi făcea toată ziua de lucru.

Într-o dimineaţă, au apărut de vânzare pe piaţa lagărului, la nişte sârbi, şi câteva pătlăgele roşii - marfă nouă, necunoscută până atunci. De unde? Nu se putea şti. Dar starşul, prin ciaso-voii lui, a prins de veste. Şi cum prin împrejurimi nu era altă grădină de zarzavat decât a lui, s-a simţit în drept să cerceteze mai de aproape cum stă lucrul.

După indicaţia sârbilor, ajungând cu cercetarea în tabăra noastră, m-a chemat în faţa lui, să-mi spuie despre ce e vorba. Şi iar scrrr... bârrr şi râcătă şi kradnătă - de credeam că-i sar ochii. Asta însemna:

- Care dintre rumanskii voştri a intrat noaptea la zarzavatul meu şi-a furat pătlăgicătă?!

În curând firul anchetei s-a oprit cu un capăt la un ţigan de-ai noştri, pe care-l chema Dădu: el vânduse sârbilor, cu o seară înainte, pătlăgele roşii pe tutun.

- De unde le-ai luat, ţigane? De unde ai avut tu aşa ceva de vânzare?

- Iaca, le-oi fi găsit şi eu...

- Le-ai furat.

- Şă mă trăsnească Dumnezeu! Şă hie al dracului! Şă n-am parte...

Dar cu vorba asta nu putea să scape de bucluc. Şi-a mâncat ţiganul o bătaie bulgărească, cum nu-şi aducea aminte să mai fi gustat alta la fel, cât a trăit pe meleagurile noastre.

- Aoleu, fraţilor, m-a ucis! urla el când a scăpat iar între ai noştri, ţinându-se cu amândouă mâinile la spate, jos. M-a omorât bulgarul, fi-i-ar mama lui a dracului...

- Taci, mă, că te-aude...

- Ce s-auză? N-aude, n-a vede, n-a orbu'pământului! Că dacă-nţelegea el de vorba, nu m-ar fi stâlcit aşa pântru două-trei boloştine cât nuca...


Viaţa de lagăr se scurgea tristă şi monotonă. Tunurile s-auzeau mereu. Era spre miazăzi o coamă lungă de munte păduros, care începea din valea Strumei şi se întindea până departe, spre Vardar. Îi zicea Belasiţa. Pe creasta ei era instalată artileria de mare calibru, că mai cu seamă de acolo ne venea, zi şi noapte, mugetul gros al tunurilor, umplând văzduhul de vibraţii. În fiecare dimineaţă când mă trezeam din somn, aşteptam prima bubuitură - cu nădejdea că poate s-a încheiat un armistiţiu şi vine pacea. Dar zilele treceau fără schimbare, una după alta, luminoase şi goale ca nişte baloane mari de săpun.

Într-o duminică după-masă, un ţârâit de scripcă s-a auzit fără veste dinspre colibele sârbilor.

Cine ştie prin ce împrejurare, un sârb, care lucrase la munca câmpului pe lângă un sat macedonean din sus, căpătase de la vreun conaţional de-al lui, drept mulţumită, acel vechi instrument muzical, cam neobişnuit prin aceste locuri.

Dadu, ţiganul, sta lungit lângă coliba lui, cu faţa-n sus. Auzind sunet de vioară, îndată şi-a înălţat urechea... Ca un copoi de rasă care primeşte-n nări mirosul vânatului, a sărit în picioare şi s-a luat numaidecât după sunet, furişându-se pe lângă santinelă.

Cât s-o fi rugat el de sârb şi cum l-o fi înduplecat la urmă să-i dea şi lui vioara puţin, să cânte acolo, de faţă - nu ştiu.

Când s-a văzut cu ea în mână, a clămpănit-o de câteva ori, înfrigurat, cu ghearele lui cele lungi, a cercat şi cu arcul două-trei acorduri; apoi a închis ochii, şi-a lipit obrazul de ea, cu patimă, şi-a-nceput...

Lemnul a ţipat în mâna lui, prelung, cu glas de durere, aproape omenesc. Şi un cântec de jale aprigă, o doină de-ale noastre a-nceput să înfioare văzduhul, răsunând poate întâia oară pe acele meleaguri străine.

Cânta ţiganul, cu ochii strânşi, cu sufletul departe; şi din gene îi picurau lacrimi mari şi rare pe obrazul arămiu, pârlit de arşiţă şi uscat de suferinţe.

Încet-încet, s-a adunat în jurul lui tot lagărul să-l asculte. Până şi ciasovoii bulgari, în frunte cu starşul lor cel bătăuş, s-au coborât din mal, de la cortul lor, şi s-au oprit la spatele nostru cu gâturile întinse, trăgând cu urechea.

Şi lăutarul schimba acum cântec după cântec, îşi încerca cu febrilitate tot repertoriul. Şi-a deschis apoi gura, ca să dea glas şi stihurilor care i se ridicau fără voie din amarul sufletului pe buze:

Firicel de grâu uscat,
Rău, maică, m-ai blestemat
La război când am plecat:
Nu m-ai blestemat la lună
Ca să mor cu arma-n mână,
Ci m-ai blestemat la soare
Să mă mistui pe picioare
Cu bulgarul la spinare...

Călcând consemnul, veniseră acolo şi românii să-l asculte, că doar erau cântece de-ale lor, de casă. Dar ciasovoii nu s-au mai gândit să-i alunge îndărăt, la tabăra lor, nici sârbii să-i taie cu cuţitele.

Şi aşa s-a făcut, în după-amiaza aceea, împăcarea între cele două tabere.

În seara aceleiaşi zile, un fenomen ceresc neobişnuit s-a întâmplat deasupra văii Strumei.

Soarele abia coborâse după munţii Albaniei, lăsând în urmă-i cerul iluminat până la zenit de culori diafane, când un bulgăre mare de foc astral s-a desprins din înălţime şi-a căzut departe, spre hotarul grecesc. În minutul acela, prizonierii de pe toată valea Strumei trebuie să-l fi văzut cum a alunecat încet pe mătasea aurie a asfinţitului, atât de încet, că parcă era susţinut în văzduh de o paraşută.

- Miri au strigat sârbii, adânc impresionaţi de acel semn ceresc.

- Pacea, fraţilor! au răspuns românii, înfioraţi de aceeaşi nădejde. Să ştii că vine pacea, curând...

- Mir ide s'dârzo kraşki.. a completat şi starşul bulgar, îndreptând spre cer nasul lui cel mare, cu două ţevi.

Dar semnul ceresc a greşit de data asta, ori n-au ştiut oamenii să citească în el; căci pacea dorită de toţi înstrăinaţii grămădiţi acolo era încă departe, foarte departe...






Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 502 ori.
{literal} {/literal}