Pirin Planina - Capitolul 10

Pirin Planina - Capitolul 10

de George Toparceanu



10.


În învălmăşeala de noaptea trecută, au dispărut şase oameni.

S-a crezut întâi că s-or fi înecat - şi nimeni nu şi-a mai bătut capul cu ei. Dar în curând bulgarii şi-au dat seama, după nişte urme găsite la marginea mlaştinei de dincolo, că cei şase români fugiseră: ajutaţi de întunecimea nopţii, au trecut Struma unul după altul, pe ploaie, când ciasovoii stăteau la adăpost. Şi-n urma lor, apa umflată de puhoaie le-a acoperit fuga, până a doua zi după-prânz.

Acum erau departe.

Dilco s-a dus la năcialnic să-i raporteze vestea - şi nu s-a mai întors. Ne-a venit în locul lui un starş nou, mai în vârstă şi mai duşmănos la fire decât cel plecat. Cum a intrat în lagăr, a şi-nceput a răcni: a adunat toţi ciasovoii în jurul lui şi i-a luat la bătaie, bucată cu bucată, ca să-l cunoască de stăpân. A repezit apoi câţiva dintre ei pe urma fugarilor, să-i aducă îndărăt, vii ori morţi.

Dar aproape două săptămâni nu s-a mai ştiut nimic de soarta celor fugiţi. În fiecare dimineaţă porneau ciasovoii în toate părţile, cercetau satele rare din împrejurimi, scormoneau toate văile, toate ascunzătorile, toate stufişurile, şi se întorceau seara mofluzi cu raportul la starş:

- Nema!


În vremea asta, rătăciţi în mijlocul unor ţinuturi necunoscu¬te, urmăriţi ca lighioanele sălbatice, osteniţi şi flămânzi, cei şase fugari s-ascundeau în timpul zilei printre stânci, pe sub maluri povârnite de pâraie, prin gropi acoperite de buruieni, iar noaptea ţineau drumul drept spre apus, ocolind satele şi căile umblate. Mergeau risipiţi în întuneric, la câţiva paşi unul de altul, cu urechea la pândă. Înaintea lor, căprarul Stoica din grăniceri deschidea drumul şi, la cel mai mic semn de primejdie, le da veste să se culce cu faţa la pământ.

Erau băieţi ageri şi tineri, toţi din partea muntelui, de pe Olt, de pe Jiu, de pe Argeş - afară de unul, Andrei, dobrogean din părinţi ardeleni. Aduşi de bulgari pe valea Strumei, ei au înţeles curând că erau sortiţi să moară în captivitate, istoviţi de foame şi de muncă, dacă nu vor găsi la vreme un mijloc de scăpare. Dormeau toţi în aceeaşi colibă. După sfatul şi îndemnul lui Stoica, săptămâni de-a rândul şi-au agonisit din hrana zilnică pesmeţi pentru drum. Şi, la cel dintâi prilej, au fugit. Planul lor era să meargă tot spre apus, pe sub Belasiţa, până unde nu vor mai auzi tunuri la stânga lor - semn că frontul s-a isprăvit; şi de-acolo s-apuce spre miazăzi, de-a dreptul peste hotar, în Grecia, ţară neutră.

Piedici neprevăzute, ca de obicei, li s-au pus în cale chiar de la început. De unde, pe valea Strumei, în ajunul plecării, era cald şi arşiţă ca vara, acum se făcea tot mai frig şi ploaia curgea mereu, se schimba în lapoviţă amestecată cu zăpadă. După trei nopţi de drum au ajuns la malul Strumiţei. Prin vadul anevoie dibuit au trecut dincolo, cu apa până la umeri, ţinându-se unul de altul ca să nu-i fure puhoiul la vale. Când s-au ridicat pe malul celalt, într-un zăvoi acoperit de un pospai de zăpadă, hainele ude în bătaia vântului s-au făcut aspre ca scoarţa de copac; pesmeţii, singura lor merinde, s-au umflat de apă şi s-au terciuit; iasca de la scăpărători nu mai era bună de nimic.

O descurajare amarnică i-a cuprins. Ghemuiţi între nişte buruieni jilave, şi-au adunat frunţile la un loc să se sfătuiască:

- Ce ne facem?

- Ne odihnim aici până la noapte... şi pe urmă pornim mai departe! a hotărât Stoica, cu glasu-i repezit şi aspru. Şi cercetând pe fiecare cu ochii lui mici şi verzi, duşi în fundul capului, de unde pornea o privire neînduplecată şi tare ca oţelul, nu le-a dat vreme de împotrivire:

- Îndărăt, tot moartea ne aşteaptă!

Ceilalţi au tăcut, cu ochii în pământ. Zgribuliţi de frig, pătrunşi de umezeală până-n oase, s-au gândit iar la căminurile lor de departe, spre care-i purta acum nenorocul pe meleagurile acestei ţări vrăjmaşe. Cerul deasupra lor era vânăt. Strumiţa suna din valuri, pe sub malul strâmb. Un vânt umed sufla a pustiire, printre sălcii desfrunzite şi rare, de-a lungul zăvoiului străin.

De la o vreme Andrei, băiatul blond şi mlădios ca o fată, mai firav decât ceilalţi, a început să geamă încet, cu obrazul aprins de fierbinţeală şi cu tot trupul scuturat de friguri. Tovarăşii I-au luat de mijloc, să-l încălzească. Stoica s-a dezbrăcat de tunica lui veche, îmbibată cu apă, a stors-o bine şi l-a acoperit cu ea, ca pe un copil. Şi fiindcă dinţii îi clănţăneau fără voie, căprarul, rămas numai în cămaşă, a strâns cu dârzie din fălci şi s-a alipit mai tare de tovarăşii lui.

Încă două nopţi au mers tot înainte, spre asfinţit, de-a lungul Belasiţei mohorâte, prin locuri pietroase şi paragini pustii, învăluite în ceaţă deasă.

Erau istoviţi de foame şi de drum.

Cu obrazul supt, cu ochii în cearcăne vinete, Andrei abia se mai ţinea pe picioare. Trebuiau să-l ajute pe rând. Îl ajuta mai cu seamă Todiran, un gorjan cu faţa păroasă, încovoiat din umeri şi voinic cât un urs, care rămânea mereu în urmă să-şi poarte de subţiori camaradul bolnav.

Şi tunurile se auzeau întruna, frontul nu se mai isprăvea...

Tot mai neliniştit, căprarul cerceta coama neguroasă a muntelui cu ochii lui purpurii iscoditori, măsura depărtarea de la poale până la culme, îşi făcea socoteli...

Nu mai e chip de mers înainte, hotărî el, la un popas. Trebuie s-o luăm de-a dreptul spre front... Dacă ne putem strecura printre linii, la franţuji, suntem scăpaţi.

- Şi dacă ne prind bulgarii?

Cu o smuncire nervoasă din buză, mustaţa lui Stoica s-a zbârlit, ca de obicei, când i se părea că-i stă cineva împotrivă.

- Dacă ne prind acolo, ne împuşcă! Tot o moarte avem. Dar se cheamă că am încercat.

Tovarăşii l-au ascultat, ca şi până acum. Avea Stoica ăsta o mare putere în suflet şi-n toată făptura lui, de aceea nimeni nu cuteza să i se împotrivească.

Ş-au îndreptat aşadar spre miazăzi şi au intrat în pădurile de castani de la Belaşiţa. Acolo, şi-au potolit foamea cu castane dulci, căzute printre foile uscate de pe jos, şi s-au odihnit în culcuşuri moi de frunze. În zori de zi, au pornit iar la deal. Pădurea era întunecoasă şi pustie. Vânturi răsunătoare îi clătinau vârfurile, învăluind bătaia tunurilor de pe culme, care deştepta ecouri departe, în vale.

În vremea asta, Andrei, biruit de boală, abia se mai mişca. Cu faţa pierită, cu răsuflarea şuierătoare şi scurtă, parcă nici nu mai vedea pe unde merge. Se înnăbuşea tot mai des şi, la fiecare pas, înecat din piept, lăsa în urma lui pete de sânge pe frunzele uscate.

- Lăsaţi-mă să mor, fraţilor! şoptea el, cu ochii închişi.

Unde să-l lase? Cum să-l părăsească? Porniseră toţi la drum, toţi trebuiau să ajungă. Stoica îl lua mereu cu vorba, îl amăgea. Şi purtându-l câte doi de subţiori, tăcuţi şi îndărătnici, tovarăşii îl duceau mai mult pe sus.

Spre seară, începură s-audă tropote şi glasuri depărtate. Şi pe când urcau încet, cu mare pază, în vuietul tot mai apropiat al tunurilor, desluşiră dintr-o dată luminişul rariştei de pe culme.

Ajunseră lângă artileria bulgară.

S-au oprit într-o adâncitură îngustă, adăpostită de vedere, ca să-şi facă planul. Andrei a căzut moale pe stratul de frunze umede şi-a rămas fără glas, cu ochii împăinjeniţi. Nici nu mai gemea.

Stoica l-a lăsat în grija tovarăşilor şi-a pornit singur spre culme, să cerceteze împrejurimile, să iscodească mai de aproape rânduiala bulgarilor. Se furişa printre trunchiurile rare, se târa pe brânci, ca o vulpe... Sub marginea plaiului, a văzut adăposturi tăiate în mal, colibe săpate în pământ. La spatele bateriilor, pe drumeagul şerpuit dintre ele, patrule şi ştafete bulgare se încrucişau în fiecare minut...
Abia acum şi-a dat seama Stoica de toată greutatea faptei pe care voiau s-o încerce în noaptea asta. Cum să treacă ei nebăgaţi în seamă printre baterii şi patrule, cum să se strecoare apoi, fără călăuză, printre toate încurcăturile de tranşee cu sârme ghimpate, peste linia de infanterie din vale, fără să-i vază nimeni?

Descurajat pentru întâia oară, Stoica s-a coborât îndărăt, la tovarăşi. I-a găsit strânşi împrejurul lui Andrei, cu privirile întunecate.

- Moare... i-a şoptit unul, întorcând capul.

Căprarul a rămas locului, încremenit. Tot sufletul i s-a răvăşit dintr-o dată. A pus un genunchi la pământ şi s-a descoperit.

În aceeaşi clipă, a zărit pe marginea vâlcelei, în partea cealaltă, un soldat bulgar care-i privea cu adâncă uimire. Stoica a ridicat din umeri. S-a aplecat asupra tovarăşului care trăgea să moară şi l-a sărutat pe frunte.

Un foc de armă a răsunat atunci, deasupra lor. Dar nici unul nu s-a gândit să fugă.

În curând, au fost împresuraţi din toate părţile.

- Predaite-se! le-a strigat cu putere un glas.

Văzând că nici unul nu face o mişcare şi că stau toţi cu frunţile plecate, bulgarii nu înţelegeau ce se petrece. Dar la urmă, când au venit mai aproape, au înţeles...

Şi s-au descoperit şi ei, în tăcere, făcându-şi semnul crucii, în clipa când străinul căzut acolo îşi trimitea spre vatra lui depărtată suspinul cel din urmă.

*

Se făcuse noapte. În faţa unui foc de vreascuri, înconjuraţi de bulgari, prinşii stăteau pe un buştean unul lângă altul şi mestecau încet, cu ochii ţintă-n para focului, câte o bucată de pâine neagră. Soldaţii bulgari - unii cărunţi, alţii cu mustaţă abia mijită - se uitau la ei fără vrăjmăşie, bucuroşi parcă de această întâmplare neaşteptată.

- Ce-aţi căutat voi pe aicea, mă? i-a întrebat deodată pe româneşte un soldat bătrân, care îi cercetase multă vreme cu ochii lui cenuşii, fără să scoată o vorbă. De unde veniţi?

- Am fugit de pe valea Strumei, de la gura Stefivracei...

Bulgarul şi-a întors ochii spre foc, îngândurat. Apoi a zis:

- Dacă vă prindea mai încolo, pe vale, poate că vă ierta. Aici, aţi ajuns la front.

- Şi ce-o să fie cu noi?

- Cam rău cu voi, mă românilor... Polcovnicul nostru trebuie să facă aşa cum scrie la lege...


A doua zi, după ce dormiseră neîntorşi noaptea întreagă, prinşii au fost aduşi în faţa polcovnicului - un om cu barbă căruntă, cu privirea liniştită şi pătrunzătoare. Strâns în mantaua lui sură, stătea în picioare lângă adăpostul scund de grinzi îngropate sub pământ. La câţiva paşi, un porucic tânăr îi urmărea toate mişcările. Mai jos, lângă un pâlc de brazi - un pluton de soldaţi, cu arma la picior...

Interogatoriul a fost scurt. Bătrânul de aseară tălmăcea întrebările, la care prinşii răspundeau cu greutate.

Polcovnicul porunci, în sfârşit, să-i ducă cu spatele la mal, în faţa plutonului... Dar privindu-i cum se depărtează, a avut o clipă de şovăială. A făcut un semn cu mâna să-i oprească şi-a spus ceva tălmaciului.

- Măi, care din voi e căpetenia? a strigat tălmaciul. Polcovnicul nostru vă întreabă: cine v-a îndemnat să fugiţi? Dacă-l spuneţi, îl împuşcă numai pe el. Pe voi vă iartă...

Fugarii s-au oprit, ca-ntr-un somn. Parcă nu înţelegeau despre ce-i vorba. Îşi alăturară apoi capetele, să se sfătuiască.

- Fraţilor, să nu mă spuneţi! le-a şoptit Stoica. Mă spun eu singur... V-aş ruga doar, dacă mai scapă vreunul cu viaţă din părţile astea, să vestească pe maică-mea cum am murit şi unde am murit...

- Gata? întrebă bulgarul.

Stoica făcu doi paşi înainte:

- Eu sunt căpetenia lor! rosti el, palid, cu glasul lui repezit.

Polcovnicul îl privi ţintă. Apoi făcu semn cu mâna, să-l ridice...

Dar peste o clipă, se petrecu ceva neaşteptat. Ceilalţi patru tovarăşi, ca la o poruncă, se grămădiră în faţa camaradului lor:

- A minţit! A vrut să ne scape de moarte... da' nu-i el căpetenia!

Şi se uitau când la tălmaci, când la polcovnic.

Scena s-a petrecut atât de neaşteptat, că polcovnicul n-a putut să-şi dea seama numaidecât. Apoi, a înţeles. Privirea lui dură de ostaş cu sufletul călit în foc, s-a plecat la pământ, muiată de înduioşare. Întorcându-se spre porucic, i-a vorbit ceva, încet. Pe urmă, venind în faţa soldaţilor lui, le-a spus şi lor câteva cu¬vinte, arătând spre cei cinci fugari străini.

În sfârşit, tălmaciul s-a apropiat de Stoica şi l-a bătut cu mâna pe umăr:

- Polcovnicul nostru v-a iertat pe toţi. O să vă pornească chiar azi îndărăt, de unde aţi fugit, cu poruncă să nu vă facă nimeni nimic...

*

Ce s-a mai întâmplat pe urmă, e uşor de închipuit.

Trimişi cu caraulele din post, pe Strumiţa în jos, de-a lungul munţilor, oamenii noştri au ajuns într-o bună zi iarăşi în lagărul cel mic de la gura Sfetivracei, lângă apa blestemată a Strumei. Aici însă, cu toată porunca de la polcovnic, care era acum departe, ciasovoii s-au răzbunat crunt pe spatele fugarilor, pentru toate ostenelile şi bătăile îndurate din pricina lor.






Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 576 ori.
{literal} {/literal}