Pirin Planina - Capitolul 02

Pirin Planina - Capitolul 02

de George Toparceanu



2.


Coada coloanei a ajuns deasupra malurilor şi s-a oprit de-a lungul unui drum îngust, care curge cotit, printre livezi, spre Dunăre. După un cuvânt de ordine venit dinspre capătul coloanei, facem front la stânga, cu faţa către răsărit.

Mă uit împrejur. Subt o movilă de la spatele meu, cântă abia auzit un izvor mic pe un şipot de lemn, din capătul căruia se arcuieşte spre pământ o sârmă subţire de lumină.

Şi deodată, la vreo douăzeci de paşi în faţa grupului nostru, răsare ca din pământ o linie de trăgători bulgari, în uniformă cafenie...

Cu arma la picior, bulgarii se uită la noi, în tăcere.

Un glas, pornit dintre ei, ne strigă să aruncăm la pământ orice armă.

De la spatele lor, câteva mitraliere sunt aduse apoi ostentativ şi îndreptate asupra noastră. Când această pregătire e gata, un ofiţer de-ai lor, încruntat, iese înaintea rândurilor şi ne strigă pe româneşte:

- Închinaţi-vă !...

Toţi cei din jurul meu îşi fac cruce, mărunt şi precipitat. Clipele trec greu, pulsul vremii bate tot mai rar. Câteva vrăbii care se pregătesc de culcare într-o salcie din apropiere înţeapă liniştea mare dimprejur cu ciripiturile lor nepăsătoare...

Cu mâna încleştată pe revolver, aştept prima rafală de gloanţe, ca să m-arunc în dosul unei ridicături de pământ pe care am observat-o în stânga - şi de acolo să alerg îndărăt, spre Dunăre, printre stufişuri. Aveam încă, astfel, o şansă din o mie să scap neatins până acolo...

Dar minutele trec şi nici o împuşcătură nu porneşte de la cei din faţă. A fost, poate, din partea lor, numai un mijloc de intimidare?...

Rândurile bulgarilor sporesc în curând cu un nou val de luptători, cari vin din jos, asudaţi, înfierbântaţi de alergătură; vorbesc tare şi trec printre cei dintâi, stricând solemnitatea clipelor precedente.

Prin faţa rândurilor noastre s-apropie dinspre flancul drept un ofiţer bulgar, cu revolverul în mână. Merge încet, căutând cu ochii...

Îl recunosc. E omul pe care acum două ceasuri l-am ameninţat cu carabina, când se plimba printre noi călare, în uniformă de plutonier român. Mă caută... Şunt în şirul penultim din flancul stâng şi am în faţă încă trei oameni de-ai noştri, ceafă-n ceafă. Cu o mişcare abia simţită, îmi aplec fruntea şi întorc puţin capul spre partea opusă. Capela cea veche de soldat îmi acoperă pe jumătate ochii... A trecut. Nu m-a recunoscut. Dar o singură mişcare nechibzuită, pe care aş fi plătit-o cu viaţa, putea să mă trădeze. O să-l mai întâlnesc oare de multe ori de-acum înainte?

Ni s-a făcut semn să stăm jos şi bulgarii din faţa noastră au venit mai aproape. Tuturor le strălucesc ochii de bucurie:

- Rumanski ! Rumanski !

Unii vin să-şi potolească setea, pe rând, la izvorul de lângă mine. Printre aceştia, un ofiţeraş bulgar, înnegrit tare de soare şi cu genele albe de praf, pare mai fericit decât toţi. Râde mereu, ne bate cu mâna pe umăr şi toata faţa imberbă îi străluceşte de-o nestăpânită bucurie.

- Vous ętez heureux d’avoir gagné la bataille... îi spune cineva dintre ai noştri.

Băiatul se întoarce, surprins:

- A, nu... sunt fericit c-am scăpat iar cu viaţă ! răspunde el tot pe franţuzeşte, cum poate.

- Dar cu noi ce-o să se întâmple?

- Nici o teamă ! răspunde bulgarul. Prizonierii noştri sunt bine trataţi. Ça sera trčs bien... trčs bien... adaogă el prieteneşte, depărtându-se.

În acel moment, strigăte înfundate izbucnesc la dreapta mea, aproape, unde s-a iscat şi o scurtă învălmăşteală. Doi soldaţi bulgari au lovit fără veste cu patul puştii în cap un ofiţer de-ai noştri şi l-au doborât în şanţ, plin de sânge. Altuia, care a fost izbit afară din rânduri, nu se ştie pentru ce, un bulgar îi împlântă de două ori baioneta în spate şi, a treia oară, când îl vede căzut, în burtă. Omul se zvârcoleşte ca un vierme, ţintuit în ţărână; ca să-şi tragă îndărăt baioneta lungă înfiptă până la gura ţevii, celălalt s-ajută cu piciorul... Mai încolo, spre mijlocul coloanei, s-aud alte ţipete; şi, mai departe, altele.

Până să ne dăm bine seama ce se întâmplă, o voce puternică, poruncitoare, dominând tot freamătul de glasuri şi de răcnete scrâşnite, strigă pe bulgăreşte o comandă. Bulgarii intră în rândurile lor şi ordinea se restabileşte.

Dar cei căzuţi nu se mai ridică. Şi cine ştie câti or fi căzut aşa, de-a lungul coloanei întregi...

Cineva ne transmite în şoaptă zvonul că, la o percheziţie sumară, s-ar fi găsit asupra lor arme ascunse - şi de aceea au fost executaţi. Este însă uşor de înţeles că nu era nevoie de asta, ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Şi incidente la fel, scene la fel de sângeroase, dacă nu şi mai crâncene, trebuie să se petreacă în momentul acesta deasupra malului întreg, - peste tot unde ai noştri, în grupuri mai mari sau mai mici, s-au predat şi sunt luaţi în primire de către bulgari. Dar la oraş, ce s-o fi petrecut?...

Ni se rânduiesc santinele de-o parte şi de alta, semn că vom fi porniţi îndată. Înainte de a mă ridica, scot pe furiş revolverul din buzunarul de la spate şi-l îngrop la picioare, în nisip.

Şi convoiul porneşte iar, de astă dată condus ca o turmă de voinţa unor oameni straini, spre un destin necunoscut.


Toţi merg acum cu ochii-n pământ. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Pe figurile celor din jurul meu e întipărită aceeaşi resemnare mocnită - nepăsarea docilă cu care ţăranul nostru s-a lăsat întotdeauna dus de soartă.

În urma noastră, rămân tot mai departe morţii şi răniţii înşiraţi pe marginea drumului după această primă atingere cu bulgarii.

La dreapta, văpaia asfinţitului scade pe nesimţite. Prin pânzele înserării văd înca, pe alocuri, unde drumul se încovoaie, capătul coloanei noastre care înaintează domol, între două şiruri negre de caraule cu şpanga lungă, ca o procesiune întunecată de umbre. Un sfer de lună, palid, merge în pas cu noi.


Crâmpeiul de convoi din care fac parte a fost oprit pentru popasul de noapte, undeva, la o margine de sat părăsit, lângă o arie veche de grâu.

M-am lăsat cu faţa-n sus pe pământul neted şi tare, alături de-un căpitan medic pe care întâmplarea mi l-a hărăzit vecin în noaptea asta. Am aprins amândoi câte-o ţigară şi stăm de vorbă, în şoaptă. Spre dreapta şi la picioarele noastre oamenii dorm grămadă, înghesuiţi compact unul în altul, ca să se încălzească. Unii au început de pe-acum a sforăi, cu capul subt mantale.

- Vitele! rosteşte vecinul meu, cu scârbă. Dacă se luptau cum trebuie, n-am fi ajuns aici...

Domnul doctor e grozav de supărat că a căzut prizonier, tocmai el, care se credea în siguranţă, la adăpost de asemenea nenorocire stupidă.

- Uite-te la ei cum dorm şi n-au habar, urmează el revoltat, ridicându-se într-un cot. Parcă nu s-ar fi întâmplat nici o schimbare cu ei... Au trecut numai de la un stăpân la altul...

Auzind vorbă, o santinelă s-apropie domol prin întuneric şi s-apleacă spre noi, să ne vadă la faţă. Nu pare să aibă intenţii duşmănoase. E o namilă de bulgar - om matur, cu mustăţile lungi, probabil gospodar de treabă în vreme de pace.

- Colco e ceas
? întreabă el încet, cu oarecare îndoială, după ce ne-a examinat pe rând.

Amabil, vecinul meu scoate repede ceasul şi apropie ţigara de cadran... Până să primească răspuns, bulgarul întinde laba, îi ia ceasul din mână - şi se depărtează domol, în tăcere, aşa cum a venit.

- Uite-al dracului, domnule, exclamă indignat domnul căpitan văzând că nu se mai întoarce, mi-a luat ceasul !

- Trebuie să recunoşti c-a lucrat cu discreţie şi cu tact, încerc eu să-l consolez.

- Da’ d-ta n-aveai ceas? Pentru ce nu l-ai scos?

- Ba am două, nu unul. Dar am avut impresia că ţii să-l serveşti pe-al d-tale, înaintea mea...

Pufnind pe nas de ciudă, domnul doctor s-a întors îmbufnat pe partea cealaltă şi m-a lăsat singur, cu gândurile mele.

Singur, faţă-n faţă cu imensitatea mută a văzduhului, subt privirea multiplă a cerului înstelat, care se uită-n jos enigmatic, neclintit, cu ochii lui de painjen...

Prin întunericul străveziu al nopţii de august, s-aud acum lămurit gemetele şi vaietele slabe ale răniţilor, risipiţi în împrejurimi. S-aud uneori şi glasuri întărâtate de câini, care se bat între ei - câini vagabonzi, rămaşi fără stapân după evacuarea satelor din preajmă, să rătăcească noaptea printre hoituri şi să dea târcoale răniţilor în agonie. Din întuneric, peste susurul larg al sfârşitului de vară, răsună arar şi câte un foc de armă, izolat, ca la vie, urmat de schelălăituri ascuţite.

În norii argintii dinspre apus, lumina de sidef a primului pătrar împleteşte încă, deasupra lunii, cununi de trandafiri palizi. Când această zare de lună dispare, nu-mi mai rămâne între gene decât, întinsă pe cer ca o eşarfă subţire de fum, paloarea bifurcată a Căii Lactee.


Răceala nopţii şi pământul tare de subt mine m-au trezit din somn. Deschid ochii: se luminează de ziuă... Viziunile somnului din care m-am desprins abia îmi par mai adevărate, în prima clipă, decât arătările de vis ale lumii reale care-şi fac apariţia în jurul meu. O lumină de acvarium, searbădă şi verzuie... o îngrămădeală mohorâtă de trupuri amestecate în poziţii diferite - feţe plumburii, guri căscate, braţe încolăcite printre picioare străine... Pe un buştean, lângă rămăşiţa unei şuri vechi de paie, mucezită pe o parte, un soldat bulgar veghează toropit de somn, cu fruntea înclinată, cu arma între genunchi.

După urletul neîntrerupt al tunurilor, de ieri şi de zilele trecute, liniştea asta imensă pare ceva supranatural. Am impresia că sunt singur, în mijlocul unui univers amorţit pe vecie. Până şi frunzele agudului din apropiere, brumate de cenuşa zorilor, stau într-o miraculoasă neclintire.

Un foşnet... Între doi mărăcini din margine s-a ivit, cu mişcări furişate de sălbăticiune, cu pas de fantomă, un câine. Mânjitde sânge pe bot până la urechi, rămâne câteva clipe nemişcat, în trei picioare, adulmecând spre noi de departe... apoi se întoarce şi dispare, în tăcere, ca o umbră.

Din partea opusă vine acum altul, mai mare, cu burta plină. Se opreşte şi îndreaptă spre noi o privire placidă, de animal sătul. Când mi-a întâlnit ochii, pe deasupra grămezii de trupuri adormite, prin ochii lui a trecut o lucire stranie de ferocitate şi părul de pe spinare i s-a zbârlit puţin, ca la lup...





Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 567 ori.
{literal} {/literal}