Pirin Planina - Capitolul 05

Pirin Planina - Capitolul 05

de George Toparceanu



5.

Şoseaua se întinde iar înaintea noastră, într-o nesfârşită de¬zolare de ţinuturi sărace, de aspră monotonie rustică, sub lumi¬na uşor alterată a începutului de toamnă.

La Razgrad, înainte de a porni la drum, ni s-a distribuit de dimineaţă câte o pâine. Convoiul cel mare s-a format apoi din nou pe şosea, cu direcţia spre răsărit. Ştiam că de aici vor porni astăzi mai multe convoaie, cu itinerarii şi destinaţii diferite. În care să intru? Spre care lagăr depărtat, pe drumuri lungi şi necunoscute, va fi îndreptat fiecare - şi în ce sat prizărit din fundul Macedoniei se va opri, cu un capăt, drumul fiecăruia? E o chestie de zar.

Am intrat în primele grupuri din fruntea celui dintâi convoi care s-a format la marginea taberei. Ceasovoii au dat semnul de plecare, cu strigătul lor obişnuit:

- Haida!

Şi toată lumea s-a urnit greoi, din deprindere, cu o înce¬tineală posomorâtă şi distrată.

Abia ne-am depărtat de oraş şi jafurile au început din nou. Ciasovoii sunt mai răi decât oricând - un soi de turci bulgăreşti, purtând şalvari de dimie cu găitan negru şi câte un fes mic şi alb pe vârful capului, cum erau pe vremuri la noi vânzătorii de bragă.

De data asta oamenii sunt prădaţi de mantale. În lungul convoiului s-aud necontenit aceleaşi ţipete şi răcnete guturale - şi aceeaşi scenă de jaf se repetă neschimbat. Doi-trei ciasovoi, care au pus ochii de departe pe mantaua unui om, se năpustesc fără veste asupra lui, să i-o smulgă din braţe. Omul se cramponează de ea cu deznădejde, ştiind bine că fără manta o să tremure în toate nopţile de-acum încolo, o să îngheţe şi-o să moară de frig chiar înainte de sfârşitul toamnei; dar la urmă, sub o ploaie de lovituri îndesate, e nevoit să cedeze.

Mantalele dobândite astfel sunt vândute, pe bani mărunţi sau de-a dreptul pe rachiu, ţăranilor de prin satele din împrejurimi, care aţin calea convoiului şi fac bune afaceri.

La popasul de noapte, în mijlocul câmpului, ciasovoii beţi au tras toată noaptea focuri de armă în aer, ca să se distreze. Şi nu o dată au greşit - trăgând şi în grămadă, spre mijloc, de unde când şi când le răspundeau ţipete izolate, de oameni răniţi în somn; pe unii, moartea trebuie să-i fi ajuns aşa, poate tocmai în clipa când un vis amăgitor îi făcea să se creadă departe, între cei de acasă...

Dar întâmplările din aceste zile mi-au lăsat numai amintiri confuze şi răzleţe. Eram bolnav. În dimineaţa zilei următoare am mers kilometri întregi cu ochii închişi, cu o mână pe umărul vecinului; aveam fierbinţeală şi-mi vâjiau urechile.

Ştiu numai că într-o seară, pe ploaie, grupul meu a fost oprit lângă un orăşel, în dosul unei gări, într-un ţarc mare de sârmă ghimpată. Ne-a plouat acolo toată noaptea. Şi-am stat în picioare, că pe jos era noroi.

Dimineaţa, când ploaia s-a oprit şi-a dat soarele, o parte din populaţia oraşului a alergat să ne vadă. Şi încă de departe, a început s-arunce cu pietre în noi, pe deasupra ciasovoilor... Ţiu minte că la un moment dat eram gata să rupem cordonul subţire de santinele din faţa noastră şi să ne aruncăm asupra acelei gloate de canalii, care ne asaltau cu atâta vitejie.

Ca să ne despartă de furia lor patriotică, ciasovoii ne-au condus atunci în nişte vagoane de marfă, care staţionau mai jos pe-o linie moartă, şi ne-au lăsat acolo, cu uşile zăvorâte. Soarele înfierbânta pereţii şi acoperişurile vagoanelor, care au început să dogorească de la o vreme ca un cuptor încins. Simţeam că ne înăbuşim cu toţii în acea atmosferă de etuvă. Eram tot o apă.

Pe înserat, când vremea s-a răcit, am fost scoşi din acele temniţe de fier şi trecuţi în alte vagoane, descoperite, numai cu platformă.

Locomotiva era gata de plecare.

M-am aşezat pe platformă la marginea unui vagon, cu picioarele în afară. În câteva minute, după ce trenul a pornit, mi-am simţit în bătaia curentului tot trupul înfăşurat ca într-un cearşaf de gheaţă. Febra mi-a trecut numaidecât. M-am lăsat pe spate, cu capul pe grămada celor înghesuiţi acolo - şi un somn adânc, liniştit, odihnitor, m-a izolat de realitate şi m-a ţinut fără întrerupere până a doua zi.

Dimineaţa, când am deschis ochii, se lumina de ziuă. Trenul era oprit într-o staţie mică, sub munţi.

Trecusem Balcanii.

Ciasovoii de pe lângă vagoane, parcă mai corect îmbrăcaţi soldăţeşte decât cei de până acum, ne spun că suntem aproape de Sofia.

Oamenii noştri dorm încă, grămădiţi pe platforma descoperită a lungului convoi de vagoane. În lumina acidă a zorilor, spectacolul acestei mulţimi de oameni, care vin parcă de la capătul lumii, cu barba crescută, murdari de colbul atâtor drumuri şi negri de fum, după tunelurile prin care am trecut astă noapte, îmi lasă o impresie de tablou ireal, cenuşiu, văzut prin sticla unui ochian, la panopticum. Câţiva s-au trezit din somn şi s-au dus să-şi potolească setea la o cişmea cu apă limpede şi abundentă, de lângă un capăt al gării. Dar nici unuia nu-i vine în minte să se spele, cât de puţin: e prea frig, pe semne...

Cu voia santinelei, sar şi eu jos din vagon şi mă duc acolo, mă simt sprinten şi teafăr, numai uşor din cale afară şi puţin slăbit - dar nici urmă din frigurile de ieri şi de alaltăieri. Mă dezbrac şi-mi fac toaleta în grabă, cu săpunul şi cu maşina de ras. Cumpăr apoi, după o scurtă tocmeală, de la un bulgar din munte care se tot învârtea pe acolo, o căciulă neagră de miel, pe măsură; şi, odată cu capela cea veche, arunc de pe mine şi restul de îmbrăcăminte uzată, în care eram deghizat pe deasupra.

Ciasovoii mă priveau uimiţi de această metamorfoză subită, care se petrecea sub ochii lor; dar nici unul nu m-a supărat cu nimic, probabil din curiozitate, ca să vadă tot ce se-ntâmplă, până la sfârşit.

- Ciorbagiu, bre! Rumanski ciocoi...

- Ti se ofiţir? ... mă întreabă unul bănuitor, încruntat.

- Niet! răspund eu.

Şi mă urc repede la locul meu, pe marginea platformei, ca să nu scap trenul.

- Da' ce te-ai gătit aşa, ca o fată mare? mormăie, înciudat şi morocănos, un glas din grămadă. Cel care a vorbit e o matahală de om gros, cu privirea bovină, care stă în capul oaselor ghemuit între ceilalţi, la căldură, mai murdar şi mai slinos decât toţi la un loc... Sunt pe lume oameni de aceştia, care îşi închipuie negreşit că la război, sau în alte împrejurări asemănătoare, trebuie negreşit să umbli nespălat şi îmbrăcat tot în haine murdare, ca ei, ca să le faci plăcere.


Când am ajuns la Sofia, răsărea soarele.

Un tren din partea opusă, accelerat sau expres, masca peronul. Nimeni n-avea voie să coboare.

Am dat ciasovoiului de lângă vagon o monedă de doi lei:

- Ţigarete, gospodin... Tutun!

Şi-i fac semn să se ducă să-mi cumpere.

- Ne moje ... răspunde bulgarul, rânjind prietenos. Dar mi-a luat banul şi l-a vârât tacticos într-o pungă veche de piele, la brâu. Şi ca să nu rămân în pagubă, mi-a întins de jos tabachera lui de lemn, ca să fac o ţigară. Atunci am făcut întâia dată cunoştinţă cu tutunul bulgăresc, tăiat subţire ca borangicul, dar cam ardeiat la gust, şi cu foiţa lor, străvezie, parc-ar fi fost ţinută în untdelemn.

- Oşti edna... mă îndeamnă soldatul, neaşteptat de mărinimos, să mai fac una.

Prin ceaţa uşoară şi rece a dimineţii, un gradat de-ai lor trece acum încet de-a lungul vagoanelor, strigând pe româneşte:

- Măi, care din voi este de la tunuri, să coboare jos şi să vie cu mine...

- Ce-or fi vrând cu artileriştii?

Un moment, am fost gata să mă cobor. Dar m-am gândit apoi că nu poate fi vorba de vreun tratament special pentru artilerişti din partea bulgarilor. Trebuie să aibă ei vreun interes de-al lor, ca să ne cheme.

- Nu vă potriviţi, mă! îmi completează gândul cu glas tare un rezervist la spate. N-aveţi grijă, că nu ne cheamă ei la plăcinte...

(În adevăr, după cum am aflat mai târziu, cei care au avut nefericita inspiraţie să răspundă la chemarea bulgarilor au fost duşi îndărăt, pe aceleaşi drumuri, până la Turtucaia, să arate unde au ascuns aparatele de ochire şi închizătoarele de la tunuri. Unii, care au spus că le-au aruncat în Dunăre, au fost vârâţi în apă cu capul înainte ca să le scoată de la fund. După bătăile îndurate atunci, prea puţini au mai scăpat cu viaţă şi s-au întors prin lagăre, să ne povestească ce-au pătimit.)

Acelaşi gradat bulgar trece iar, puţin mai târziu, căutând printre noi meseriaşi, de orice categorie: fierari, zidari, tâmplari.

De data asta îmi pare rău că nu cunosc şi eu vreun astfel de meşteşug. Aş fi avut acum ocazie să rămân la Sofia, în loc s-ajung cine ştie pe unde şi pentru câtă vreme, departe de orice oraş.

Convoiul nostru stă gata să plece; ciasovoii s-au suit în vagoane.

De la ferestrele vagoanelor din faţă, din umbra compartimentelor de lux, capete posomorâte ne privesc printre perdele.

În cadrul uşii unui vagon apropiat, a apărut o femeie tânără - vreo bulgărea din lumea bună sau, poate, o străină. E îmbrăcată strâns într-un taior gri, care-i simplifică şi-i precizează conturul. Şi-a scos o mănuşă, ca să-şi ridice voalul deasupra sprâncenelor lungi, înălţate pe tâmple; unghiile poleite, ca nişte juvaeruri, îi sclipesc în soare. Ochii ei albaştri, uşor umbriţi, îşi plimbă acum peste grămezile de prizonieri din faţă o privire lentă, serioasă, indiferentă...

Mă uit la ea şi încerc să-mi întipăresc pe retină, ca s-o păstrez cât mai mult, această ultimă viziune de graţie şi delicată frumuseţe feminină, pe care întâmplarea mi-a scos-o în cale. Mă gândesc că cine ştie câtă vreme de acum încolo, nu voi avea ocazia să mai întâlnesc un exemplar autentic ca această femeie civilizată - femela omului modern - din care natura şi arta fac uneori o operă desăvârşită, din creştet până-n vârful picioarelor. Şi-i sunt recunoscător străinei că mi-a dat, fără să ştie, acest ultim prilej...

Privirea ei s-a oprit tocmai acum, uşor mirată, asupra mea. Cu o mişcare aproape spontană, nestăpânită, am scos repede inelul pe care-l salvasem din dezastrul zilelor din urmă - şi i-l-am aruncat la picioare.

Străina mi-a văzut gestul. Dunga dintre sprâncene i s-a adâncit într-o clipă şi ochii ei mi-au trimis un fulger albastru, de mânie, printre gene. Dar întâlnind în ochii mei, ca o rugăminte, sentimentul adevărat care mă îndemnase să-i fac acest dar, s-a coborât în sfârşit şi l-a ridicat de jos, de lângă scara vagonului.

Şi pe când trenurile noastre se depărtau încet în direcţii opuse, m-a gratificat de departe cu un zâmbet - şi mâna ei albă mi-a făcut un semn prietenesc de despărţire, cu mănuşa.





Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 505 ori.
{literal} {/literal}