Pirin Planina - Capitolul 03

Pirin Planina - Capitolul 03

de George Toparceanu



3.


Drumuri lungi în soare, subt arşiţa verii pe sfârşite...

De nu ştiu câte zile, mergem într-una către miazăzi, ne afundăm tot mai mult în pământul Bulgariei, ne depărtăm tot mai mult de ţară.

Sate rare, ţinuturi aspre şi sărace.Poposim unde ne prinde noaptea, în preajma unui sat ori la marginea şoselei, în câmp.

Populaţia e înverşunată împotriva noastră.Într-un loc, în apropierea imediată a frontului, un sat întreg a alergat să ne taie cu coase şi topoare. Ca să evite o încăierare generală, primejdioasă şi pentru ei, soldaţii escortei au fost nevoiţi să le bareze drumul, cu baionetele în cumpănă.

Caraulele care ne escortează - ciasovoi pe limba bulgărească, puşi sub ascultarea unor starşi - se schimbă aproape zilnic. Şi cu cât ne depărtăm de front, escorta noastră devine mai pestriţă; uniforma şi disciplina dispar treptat - şi ciasovoii sunt tot mai răi, tot mai hrăpăreţi. Fiecare nou rând de ciasovoi pradă de la prizonieri, mai cu seamă de la ofiţeri, tot ce-a rămas neprădat de cei dinainte. Jaful se face pe faţă, fără nici o teamă de răspundere. Dacă vreun nenorocit încearcă să reziste, e împuns cu baioneta or e lovit cu patul puştii în piept, până ce cade în şanţ, cu spume roşii la gură.

Aceeaşi soartă o au şi cei ce ies afară din coloană în timpul mersului: ca nişte câini răi cari se ţin pe laturile turmei, ciasovoii se năpustesc asupra lor cu răcnete sau aruncă după ei cu ciomagul, ca după vite, dacă nu-i pot ajunge la vreme.

De patru zile oamenii n-au mâncat nimic. Bulgarii nu ne-au dat nici o bucată de pâine până acum. Primele cuvinte pe care le-am învăţat din gura lor au fost utre, adică mâine, şi ciacă - adică: aşteaptă!

Dar mai rău decât foamea, pe care nici n-o mai simţi de la o vreme, ne chinuieşte setea. Apă, abia dacă mai găsim în câte un sat, la popasul de noapte. Fântânile rare din această regiune aridă, după perindarea atâtor trupe şi convoaie în sus şi-n jos, au secat aproape de tot. Găleata sau burduful de bivol nu mai aduce de la fund uneori decât glod. Şi ca să poată bea toată lumea, ar trebui să întârziem multe ceasuri de fiecare dată. De aceea, când ne apropiem de câte o fântână în drum, ciasovoii se postează din vreme în faţa ei, ca să nu lase pe nimeni la apă. Totuşi oamenii dau năvală, cu deznădejdea morţii.

În jurul unui măr pădureţ din preajma şoselei, tot timpul cât a durat trecerea coloanei s-a dat o adevărată bătălie. Au căzut morţi şi răniţi, ca la un asalt de redută. Înnebuniţi de sete, hipnotizaţi de cele câteva merişoare pipernicite rămase pe vârf, oamenii ieşeau din rânduri, halucinaţi, s-agăţau de crengi, zvârleau cu pietre şi se băteau între ei ca lupii pentru o stârpitură de măr, căzut în ţărână. Nici răcnetele ciasovoilor, nici spectacolul celor doborâţi acolo cu capul zdrobit de patul armelor, nimic nu-i mai putea opri.

La fel îmi pusesem şi eu viaţa în joc, cu câteva zile în urmă, pentru un bidon de apă - ca să nu mor de sete pe drum.

Asta s-a întâmplat în prima zi de mers, după ce am întâlnit prima fântână şi am văzut că bulgarii nu ne lasă să ieşim din rânduri. Nu mai băusem nici un strop de apă, încă din ajun. Soarele începuse să dogorească. Şi mă gândeam cu ciudă că ieri, în graba plecării de subt maluri, uitasem să-mi iau şi un bidon cu apă. Nu bănuisem atunci că o să ducem lipsă şi de asta - cum era să-mi vie în minte aşa ceva, când aveam toată apa Dunării lângă mine! Dar acuma îmi dădeam bine seama că o neglijenţă ca asta putea să-mi fie fatală.

Ce era de făcut?

Treceam tocmai atunci peste linia noastră de la Daidâr, prin regiunea luptelor din ziua trecută. Locurile erau semănate cu morţi - oamenii doborâţi pe-acolo din fugă, după ce tranşeele au căzut în mâna bulgarilor. Şi eu ştiam că măcar unii din morţii aceia trebuie să aibă încă la ei câte un bidon cu apă, prins cu un cârlig la sacul cu cartuşe.

Am pus ochii de departe pe un mort, care se găsea mai spre marginea drumului, la un cot. Sta ghemuit acolo pe-o coastă, cum îl culcase la pământ vreo undă de mitralieră sau o ţandără de obuz. Ajungând în dreptul lui, într-un moment când ciasovoiul de lângă mine trecuse înainte, am sărit afară din rânduri şi, în câteva clipe, am fost lângă el... Nenorocire: bidonul era legat, cu o cureluşă tare, de centură. Trag, smucesc... mortul are aerul că nu vrea să mi-l cedeze! În cadavrul acela înţepenit, simţul proprietăţii rămăsese încă treaz. Dar nici eu, după ce mi-am pus viaţa în joc pentru atâta, nu vreau să las prada din mâini. Şi mortul se luptă cu mine, pe muţeşte, s-agaţă cu disperare de această ultimă legătură a lui cu viaţa, se ţine târâş după mine câţiva paşi... În sfârşit, cureluşa cedează - şi eu izbutesc să-mi ocup iar locul în rânduri, să m-amestec printre ceilalţi, înainte ca ciasovoiul să mă fi ajuns.

Aveam acum în ce să iau apă la drum. Mai mult: bidonul era aproape plin.

Am dat şi altora din apa aceea, căci erau printre noi şi oameni răniţi, pe cari încă din prima zi setea a început să-i tortureze ca pe osândiţii focului din iad.

Când am pornit la drum, în dimineaţa aceleiaşi zile dintâi, răniţii noştri rămaşi peste noapte în câmp (că bulgarii şi-i ridicaseră numai pe ai lor), văzând convoiul lung de prizonieri care se îndrepta spre miazăzi între baionete, au înţeles ce s-a întâmplat... Se ridicau de jos cum puteau, clătinându-se, şi veneau spre noi din toate părţile, să ne mai vadă o dată, pentru ultima oară. Unii, răniţi la picioare, se târau pe coate, gâfâind, s-ajungă mai curând la drum - şi se rugau să-i luăm, să nu-i lăsăm singuri cu bulgarii. Alţii însă, răniţi mai uşor, s-au strecurat între noi, au intrat şi ei în rânduri.

Printre cei din jurul meu e acum unul cu pieptul găurit, cu plâmânul drept perforat de un proiectil, care i-a ieşit prin spate. Merge sprijinindu-se câte puţin de umărul vecinului - şi la tot pasul scuipă sânge.

- Mai poţi?

- Mai pot...

A ajuns aşa până la Razgrad.

Altul e rănit la mână. O aşchie de obuz i-a retezat degetul cel mare, din rădăcină. S-a legat singur la rană, cu o batistă murdară. Batista îmbibată de sânge s-a uscat şi s-a lipit - dar tot mai umezeşte uneori şi picură, când omul îşi lasă mâna în jos. Aşa, e silit să umble tot cu mâna ridicată, galben şi încleştat, parcă-şi ţine din mers lumânarea.

Cine cade, cine rămâne în urmă, e pierdut. Bulgarii n-au căruţe de pus la dispoziţia bolnavilor şi răniţilor noştri. Ce să-şi mai bată capul şi cu ei, să-i transporte, să-i îngrijească în spitale? Ca să scape de grija lor, au descoperit un mijloc mai simplu şi mai expeditiv: îi împuşcă. Cei împuşcaţi aşa n-au decât să-şi închipuie c-au murit pe front, cu câteva zile mai devreme, unde a murit atât amar de lume. Cine o să le mai ceară socoteală?


În pădurea de la Balbunar, starşii ciasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare, neobişnuit până atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce are mai de preţ asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde ceva.

De data asta nu era nimic de făcut, trebuia să trec şi eu prin vămuirea banditească la care eram constrânşi. Până atunci scăpasem uşor - îmbrăcămintea în care eram parţial deghizat şi dolmanul cel mic de postav verde, cam tăvălit, pe care-l purtam la subsuoară ca pe o simplă tunică uzată, cu blăniţa întoarsă înăuntru, nu atrăgeau nimănui atenţia. Dar acum trebuia să dau şi eu ceva, ca să nu fiu cumva percheziţionat. Când mi-a venit rândul am aruncat pe foaia de cort un ceasornic turcesc, ieftin, pe care-l cumpărasem cu vreo zece zile în urmă ca amintire din Turtucaia. Exhibiţia unui obiect de lux ca acesta era cam imprudentă din partea mea, dar n-aveam alt lucru de care să mă pot lipsi mai uşor.

- De unde ai tu asta, mă? întrebă unul dintre starşi, care ştia puţin româneşte.

- L-am luat de la un ofiţer... răspund eu, făcând cu mâna la stânga.

Bulgarul a râs; apoi s-a întors către cel care venea după mine - ş-am scăpat cu atâta. Dacă i-ar fi dat în minte să mă caute, ar fi avut mare surpriză; căci afară de alte obiecte mai puţin preţioase pentru el (două săpunuri, perie de dinţi, un volum minuscul de Vigny, o maşină de ras "Gilette" - şi alte curiozităţi), aveam la mine încă un ceasornic, un inel mic de aur şi câteva sute de lei în monede de argint, risipite prin toate buzunarele.

Într-o dimineaţă, pe ultima etapă înainte de Razgrad, observ printre ciasovoii cari ne escortau şi câţiva băieţi de şcoală, în uniformă. Au fost porniţi desigur cu noaptea-n cap de la oraş în întâmpinarea noastră, să ne păzească şi ei pe această porţiune de drum. Tăcuţi, serioşi, merg acum pe lângă noi, pe marginea şoselei, pătrunşi parcă de gravitatea misiunii ce li s-a încredinţat şi purtând fiecare câte o puşcă militărească veche, prea grea pentru umerii lor adolescenţi. Încerc să intru în vorbă, pe franţuzeşte, cu cel mai apropiat. Băiatul vine lângă mine îndată. S-arată blând şi neaşteptat de cuviincios. Se exprimă cu greutate, dar pare încântat că are ocazie să-şi pună la probă cunoştinţele lui de limba franceză.

- Eu şi colegii mei suntem din Razgrad - îmi răspunde el la o întrebare - am primit ordin să vă păzim, ca să nu fugiţi...

- Ştii să tragi cu puşca?

- Puţin...

Şi simte nevoia să adaoge:

- Bulgaria se află de patru ani în război, nu mai are mulţi oameni. Trebuie să ne facem şi noi datoria. Este şi un profesor aici, cu noi...

- Între oamenii din escortă?

- Da.

Se duce să-l caute. Se întorc amândoi. Profesorul din Razgrad e îmbrăcat în haine de oraş, cu încălţămintea albă de praf. Conversaţia noastră durează pe câţiva kilometri de drum. E profesor de limba franceză - şi s-arată om de cultură aleasă. Nici o aluzie duşmănoasă din partea lui la Cadrilater, la trinaisi godina...

- Ai noştri nu s-aşteptau să le cadă atâţia prizonieri, îmi spune el, nu erau deloc pregătiţi, ca să-i poată hrăni în primele zile. De unde atâtea mii de pâini, în aşa scurtă vreme?

Când îi povestesc cele întâmplate pe drum, până aici, rămâne adânc mâhnit:

- Aşa e războiul, prietine. Nu-i nimic de făcut. Escorta e improvizată din oameni de tot felul. Dar de la Sofia încolo, după ce veţi ajunge în lagăre regulate, se schimbă lucrurile.

- Şi în care parte a ţării vom fi duşi?

- În Macedonia, probabil.

- Pe jos?

- Nu toţi. De la Razgrad încolo, cred că se vor forma mai multe convoaie, pe drumuri diferite. În orice caz, te sfătuiesc să nu stai la un loc cu ofiţerii, să intri mai bine între soldaţi...




Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 592 ori.
{literal} {/literal}