Pirin Planina - Capitolul 12

Pirin Planina - Capitolul 12

de George Toparceanu



12.



Un parfum strălucitor de primăvară timpurie ne-a întâmpinat de la început pe coastele muntelui străin, în lumina dulce a acestor zile de toamnă, când prin părţile noastre flori şi ierburi se ofilesc sub brumă. Văzduhul era limpede, cerul adânc şi albastru; dar se simţea în aer, ca o adiere aburoasă, respiraţia umedă a vegetaţiei de munte.

La dreapta şi la stânga drumului, tufărişuri tinere de fag răsfirau în soare mlădiţe pline de sevă, gata să înmugurească din nou, înainte ca frunza veche să fi căzut de tot. Ochiuri de verdeaţă palidă se deschideau pe alocuri în acele huceaguri pustii, cu iarbă năpădită de nenumărate liţovere de toamnă, căzute parcă acolo peste noapte, ca un stol ostenit de păsărele cu penajul roz-liliachiu. Floarea lor târzie, fără frunze şi fără tulpină, cum se iveşte şi pe la noi, în dimineţi aurii de toamnă, prin poiene şi funduri de livezi părăsite, îmi trezea în suflet amintiri răzleţe din copilărie, imagini dulci şi triste, atât de triste acum, sub lumina cerului străin.

Coloana noastră se împuţina mereu. Până la poala Pirinului am lăsat în urmă multe grupuri mici, în locuri alese anume ca lagăr de către un gradat bulgar, care ne însoţeşte de la Melnik şi va merge cu noi până când ultimul grup de treizeci de oameni va fi atins punctul cel mai de sus, de unde drumul începe să coboare pantele opuse. Rostul acestor lagăre mărunte, înşirate astfel din loc în loc, I-am cunoscut puţin mai târziu: sub conducerea unui cantonier de şosele, oamenii fiecărui lagăr aveau datoria să întreţină în bună stare câte o anumită porţiune din lungul drum care, trecând peste munte, leagă Macedonia răsăriteană, prin Nevrocopol şi Melnik, cu valea Strumei şi cu frontul de la Salonic.

După o noapte petrecută lângă o tabără de prizonieri sârbi, poposiţi mai demult acolo, la jumătatea muntelui, ne-am sculat de dimineaţă şi-am continuat urcuşul.

Şoseaua albă şi îngustă, şerpuind spre culme în nenumărate ocoluri prin întunecimea pădurilor de molift, ieşea pe alocuri la lumină ca o treaptă de scară tăiată în coasta muntelui: jos prăpastie, deasupra zid vertical de piatră. În alt loc, drumul se strâmta gâtuit de câte o stâncă uriaşă pe care dinamita lucrătorilor grăbiţi dinaintea noastră n-avusese vreme s-o sfarme în întregime; pe urmă, trecea iar între două rânduri de brazi, ca o alee uşor încovoiată la intrarea unui parc solitar, spre un castel invizibil.

Ne-am oprit către amiază într-o poiană largă, cu mesteceni, înclinată pe o coastă lină deasupra pădurilor. Acolo avea să fie reşedinţa noastră de iarnă.

Departe tare-n vale, peste revărsarea oştirilor de brazi înfipţi în povârnişuri, se zărea un sat spânzurat între stânci, la piciorul muntelui vecin; câteva căsuţe, risipite din el, ajungeau până-n vale. Vuietul mare al tunurilor, izbind la răstimpuri în pieptul înalt al Pirinului, se întorcea cu răsunete prelungi peste păduri - şi, la urechea oamenilor sălăşluiţi acolo, jos, trebuia s-ajungă tocmai din partea opusă, dinspre miazănoapte.

La spate, deasupra noastră, o perdea îngustă de brădet ne despărţea de făşia luminoasă a unui plai deschis, care suia-n cer, până-n vârful muntelui; văzută de departe, dinspre Melnik, acea fâşie goală, cu margini drepte, părea o dâră lăsată de o maşină de tuns pe tidva păroasă a unui uriaş.

Am dormit noaptea întâi în jurul unui foc mare, sub stele. Doi ciasovoi turci, recrutaţi din cine ştie care parte a Bulgariei, oameni în puterea vârstei, înarmaţi până-n dinţi cu câte o puşcă lungă de pe vremea lui Pazvante, alcătuiau toată garda noastră. Am fi putut să-i gâtuim în toată voia şi să fugim; înţelegeau şi ei atâta lucru; de aceea, îndată ce au fost lăsaţi singuri acolo cu noi, s-au tras în tăcere la o parte şi nu s-au mai amestecat în ale noastre, ca şi cum n-am fi fost.

Dimineaţa, am început să ne îngrijim de adăposturi. Feldwebelul bulgar ne lăsase un topor şi câteva cazmale de fier, cu care am început să săpăm în coasta muntelui bordeiele pentru iarnă.

Dar lucrul mergea greu. Ştiam că, pe lângă cei doi turci trebuia să ne vie şi un cantonier bulgar pentru conducerea lucrului la drum - şi, odată cu el, primele noastre provizii de hrană. Îl aşteptam ca pe un înger din cer, căci aerul înviorător de munte ne sporise cumplit pofta de mâncare - lucru de care nici până acum, slavă Domnului, nu avusesem a ne plânge. L-am aşteptat însă degeaba, toată ziua. Şi ne-am culcat seara, nemâncaţi.

Ziua a doua am petrecut-o ca şi pe cea dintâi, în post absolut. Oamenii s-au risipit de la o vreme care-ncotro, prin pădure, căutând în zadar ceva de mâncare. Când s-a făcut noapte şi ne-am adunat iar în jurul focului, fiecare era încredinţat că am fost părăsiţi acolo dinadins, ca să murim de foame.

A treia zi, până la prânz, iarăşi nimic. Ce era de făcut?

Turcii nu ştiau boabă, nici româneşte, nici bulgăreşte. Nemâncaţi ca şi noi de trei zile, stăteau lungiţi cu faţa-n sus unul lângă altul şi oftau din adâncul inimii, visând râuri de lapte şi munţi de pilaf. Ai noştri nu mai aveau putere nici să înjure măcar, de slăbiciune. Descoperise unul, într-o vălcuţă, un soi de ferigă cu rădăcina roşie, dulce la gust; fiartă în puţină apă, acea buruiană suspectă lăsa pe fund o zeamă dulceagă şi sălcie, care putea să-ţi taie foamea pe-un sfert de ceas, sau chiar să te trimită de tot pe lumea cealaltă, dar nu să te hrănească.


Era la marginea lagărului, sub o râpă, un pârău mic şi limpede, unde coboram din când în când să ne potolim setea, pe nemâncate. Cum n-aveam altceva de făcut, am pornit, cu puţin înainte de amiază, pe pârău la deal, să-i găsesc izvorul.

În curând m-am trezit pe fundul unei văgăuni încremenite, între două povârnişuri cu brazi. Nici o urmă de potecă nu se zărea în preajmă; nici o adiere de vânt n-ajungea acolo; plutea în aer un iz uşor de putregai, amestecat cu miros de brad şi ferigă verde. Şi totul era neclintit în jurul meu: numai pârăul alerga la vale, singur, licărind în umbră de stânci şi ciripind la soare pe pietre.

Campanule, risipite ici-colo, scoteau dintre buchete de ferigă umedă căpşorul lor albastru sau violet, privind cu mirare. Pe alocurea, cobora de sub brazi până la marginea apei câte o fâşie de iarbă fragedă, atât de fragedă şi curată, peste care nu de mult miozotul verii trebuie să-şi fi risipit ninsoarea lui de azur. Dar acum, această floare delicată a singurătăţii dispăruse, poate se înălţase la cer pe câtăva vreme, lăsând în locu-i alte flori mai puţin gingaşe, care abia începeau să-şi deschidă, lipite de pământ, corolele lor albe, aproape verzi, învelite în scamă.

După un ceas de umblet, am ajuns la izvor. Era ascuns acolo, la capătul din sus al văgăunii, unde cele două costişe se împreunau arcuit, deasupra unui luminiş înalt. Locul era cu deosebire pustiu şi melancolic. Mă simţeam bine acolo. Mă simţeam la mine acasă.

Pârăul îşi avea obârşia într-un mic bazin scobit între stânci, de unde apa miraculos de clară se revărsa lin peste marginea pietrei. Prin cristalul ei strălucitor vedeam cum joacă-n fund firicele de nisip, căci de-acolo se ridicau până la suprafaţă, clocotind uşor, două suluri de lumină din inima stâncii; şi toată apa tremura, se încreţea înfiorată de un râs tăcut, ca o femeie iubită când îi mângâi uşor sânul cu mâna, de jos în sus. Eliberat dintre pietre, pârâiaşul pornea numaidecât la vale, gâlgâind şi clipotind pe albia-i minusculă, sunându-şi dulce clopoţeii undelor pe sub ferigi.

Ca să-i ţie de urât, izvorul din luminiş avea mai încolo şi un frăţior, mai mic, care se prelingea de sub coasta din stânga, printre frunze uscate; dar trebuia să stai cu respiraţia oprită şi cu urechea plecată spre el, ca să-l auzi şopotind în mare taină, jumătate murmur, jumătate şoaptă.

Când m-am ridicat să plec, o pitulice cu codiţa răsfirată pe spate, ca un curcan, a ieşit tocmai atunci dintr-o încâlcitură de rădăcini, la capătul unui buştean putred, ca să vadă ce mai e pe lume; dând cu ochii de mine, a-nceput deodată să ţipe cu gura până la urechi. Glasul ei alarmat răsuna neaşteptat de tare în liniştea acelui loc pustiu şi, cât era de mică, făcea un scandal nemaipomenit, că i-am încălcat domeniul. Pe urmă, dintr-o dată, a tăcut. Şi nu s-a mai auzit iarăşi, în singurătate, decât murmurul străveziu al izvorului.

Am suit râpile din fund, agăţându-mă de jnepeni şi de stânci; mergeam acum ca-ntr-un vis, fără să ştiu unde sunt şi fără să mă mai gândesc încotro merg. În curând, am ajuns deasupra, la loc mai neted, între colonadele sumbre ale pădurii de pini. Vântul dinspre miazăzi curgea la răstimpuri prin crengile de sus, cu un freamăt misterios şi adormitor, ca foşnetul lung al căderilor de apă.

Se vedea într-o parte, printre zăbrelele drepte şi subţiri ale trunchiurilor, o zare de rarişte înclinată spre vale. Am pornit-o într-acolo. Am ieşit, cu pas ostenit, la marginea plaiului înalt, care se deschidea într-o mare lumină de pajişti goale, pustii, cu ienuperi pe poale.

Nici ţipenie de om, pe nicăieri. În dosul unui pâlc de brădet, am dat însă peste o cabană de scânduri, părăsită. O fi fost poate acolo, înainte de război, un sălaş de ciobani, că se vedeau pe aproape urme de ţarc şi pari înfipţi în pământ; dar locul, bătătorit odinioară de turme, era năpădit acum de iarbă pitică, stropită cu bumbi de păpădie, decoloraţi.

Într-un ungher al cabanei, sub acoperişul dărăpănat, am găsit un maldăr de paie vechi, de grâu; scormonind în ele, am avut norocul să descopăr, după îndelungă căutare, câteva jumătăţi şi sferturi de spice, din care am adunat la urmă pe fundul palmei o mână de boabe uscate. Şi le-am mâncat aşa, nefierte, că erau prea puţine ca să pot face din ele colivă.

De pe o movilă apropiată se vedea în vale, peste vârfuri, poiana cu sălaşurile noastre; privită de aici, însă, părea cu mult mai mică. Se zăreau şi oamenii stând unii culcaţi la soare, alţii abia mişcându-se din loc în loc, încet, ca nişte insecte bolnave. Şi mi-a fost destul atâta, ca să înţeleg că nu se întâmplase nimica nou în lipsa mea.

Foamea e un chin greu de suportat în primele zile. Nevoia de hrană îţi încleştează tot sufletul într-o preocupare unică, tiranică, de fiecare clipă. Nu te mai poţi gândi la nimic. Pe urmă, treptat, chinul dispare; începi să te simţi uşor, cu mintea limpede şi liniştită - dar cu atât mai clar îţi dai seama de primejdie.

M-am alăturat de trunchiul unui brad tânăr, la marginea pădurii, izolat puţin de semenii lui grămădiţi pe râpă; sta înfipt acolo, în bătaia vântului, cu creştetul în soare. Şi l-am simţit lângă mine trăind, străbătut de un şuvoi de viaţă intensă până-n vârful crengilor. Aceeaşi voinţă dârză de a trăi era şi-n mine, împrăştiată-n trup şi-n văpaia sângelui, mai adânc decât în mintea care oglindea şi cumpănea împrejurările stranii în care mă aruncase războiul.

Dacă ne culcăm şi-n seara asta nemâncaţi, mă gândeam eu, dacă aşteptăm să treacă şi ziua de mâine la fel, câţi dintre tovarăşii din vale vor mai fi în stare apoi să se ţie pe picioare, să mă însoţească la drum? Nu ne-ar mai fi rămas alta decât să ne aşteptăm aici moartea apropiată; sau, chiar dacă bulgarii ne-or trimite din când în când hrană mai târziu, să ne mistuim cu încetul de inaniţie, fără să mai putem încerca nici o scăpare.

Dar poate că alimentele ni s-au trimis din Melnik regulat, şi-au fost oprite pe drum? Erau atâtea vămi până aici... Şi ispita trebuia să fie mare, căci pâinea prin aceste părţi valora cât aurul: puteai să cumperi cu ea orice, până şi femei frumoase de la oraş.

Trebuia să mă grăbesc. Trebuia să aflu chiar în seara asta, cu orice preţ, cum stau lucrurile.

Lagărul sârbesc, unde dormisem o noapte, se găsea la câţiva kilometri mai jos, pe coasta muntelui. Soarele abia începea să cadă spre asfinţit: până la noapte aveam vreme să mă duc şi să mă-ntorc. Era de prisos să mai stau aici, cu braţele încrucişate.

Am pornit aproape alergând pe coastă în jos; am tăiat pieziş valurile de brădet negru, până la drumul îngust pe care-l văzusem de sus albind la o cotitură. De-acolo, puteam să mă las mai uşor în voia gândurilor, fără teamă că m-aş putea rătăci.

Planul mi-era ca şi făcut. Dacă excursia în care am pornit acum nu ne aduce o dezlegare imediată, la noapte ne vom pune pe treabă... Vom lega burduf pe cei doi turci, cu propriile lor curele, ca să-i păstrăm zălog într-un fund de văgăună, cât mai departe de drum. Până la satul din fundul văii e tocmai cale de-o noapte, dus şi întors. Sunt acolo şi case izolate, la care se pot găsi multe lucruri bune pentru nişte flămânzi ca noi. Înarmaţi cu cele două puşti vechi ale turcilor şi deghizaţi cu şepcile lor de ciasovoi şi cu ceva funingine pe obraz, doi dintre oamenii cei mai curajoşi vor putea stăpâni un biet gospodar speriat din somn, pe când alţi tovarăşi vor pândi în întuneric, gata să le dea ajutor la nevoie... Şi pe urmă? Pe urmă, când foamea ne-o scoate iar din bârlog, mai este un sat pe partea cealaltă a muntelui, spre Nevrocopol; şi-or mai fi şi altele mai încolo...

Şi dacă în vremea asta vine la lagăr vreun bulgar şi ne în¬treabă de turci?

- Nema turci! Au fugit şi ne-au lăsat singuri, o să răspundem noi cu blândeţe şi nevinovăţie, ca nişte mieluşei ai lui Dumnezeu, lăsând toate isprăvile noastre pe seama fugarilor.

Planul era temerar şi plin de riscuri, cum nu se mai poate. Dar nu aveam de ales. Decât să murim de foame, tot era mai bine să câştigăm timp, prin orice mijloace, căci războiul nu putea să dureze cât lumea.

Şi apoi, nu degeaba trecusem prin infernul luptelor de la Turtucaia. Sortit să mor acolo, pe front, viaţa de care mă bucuram încă era pentru mine acum ca o mană cerească la care nu m-am aşteptat, cum ar fi pentru un jucător novice o mare sumă de bani câştigată la cărţi. Puteam s-o risc mai uşor decât înainte: jucam din câştig. Când Moartea te-a ţinut între ghearele ei prea mult, chiar dacă te ratează la sfârşit, îţi lasă în firea ta adâncă un stigmat care, ca urma ghearei de tigru, nu se mai vindecă toată viaţa. Între altele, gustul primejdiei rămâne pururea viu în sufletul omului care s-a aşteptat o dată să fie ucis şi-a fost nevoit să ucidă. Asta nu-ţi foloseşte la nimic mai târziu, în viaţa normală - ba dimpotrivă; dar în unele împrejurări, rare, îţi dă o superioritate nebănuită asupra celorlalţi. Şi când te uiţi la timoraţii din jurul tău, ai şi un sentiment tulbure de mândrie, ceva din psihologia aventurierului care-i gata oricând să rişte totul pe-o singură carte, privindu-i pe muritorii de rând cu un dispreţ ironic, ca pe nişte biete făpturi inocente şi dezarmate.

Când am ajuns la sârbi, apunea soarele. Lumina lui de aur se muta pe munte-n sus, poleind pădurile; aşa se-ntâmplă pe unde-s munţii înalţi - soarele apune în rate.

Şeful lagărului era un picher de şosele, un bulgar încă tânăr, cu mutră de rusneac, blond, mare-n trup, bucălat. Deunăseră, la venit, mai stătusem de vorbă amândoi. Avea idei înaintate, după cât înţelegeam, dar nu era chiar socialist; era "tolstoist". Şi mai avea pe lângă el un acolit sârb, scurt, cârn, îndesat, cu pipa-n colţul gurii, lucrător de uzină şi aprig propagandist în vreme de pace. L-am găsit acum în tovărăşia acestuia, la o masă de mesteacăn, mâncând dintr-o cratiţă mare fasole cu şuncă afumată.

- Pentru ce-ai fugit din lagăr? au fost primele lui cuvinte.

- N-am fugit, de vreme ce mă găsesc tot într-un lagăr de prizonieri, i-am răspuns eu, cum am putut.

Ştia că are-n faţa lui un om nemâncat de trei zile, dar nu s-a gândit să-mi ofere măcar o bucată de pâine. Şe vede c-aşa sunt tolstoiştii, mă gândeam eu. Vizionarii ăştia umanitarişti privesc totdeauna lucrurile în mare, nu se încurcă în amănunte. Ei văd pe semenii lor numai în viitor; în prezent, nu se văd decât tot pe ei singuri, că-s mai aproape.

Printr-un tălmaci sârb, i-am arătat starea în care se găseau tovarăşii mei din deal; I-am întrebat ce se întâmplă cu alimentele noastre - şi dacă nu s-ar putea să trimit năcialnicului din Melnik o hârtie... În orice caz, mă adresam acum lui, ca la cea mai apropiată autoritate bulgară, cu întrebarea: ce să facem noi ca să nu murim de foame?

A ascultat, zâmbind dulce, povestea mea. S-a şters pe urmă la gură şi-a răspuns, pe limba lui:

- Otkradete nekoia ovţă, hoză... otkradete cokto mojite, i ead-ete!

Şă furăm. Şă furăm vreo oaie, vreo capră... să furăm ce-om găsi şi să ne hrănim...

Bun! Şe vede că şi asta face parte din doctrinele lui umanitariste.

Se îngâna ziua cu noaptea când am pornit îndărăt, spre poiana noastră. La plecare însă am întârziat puţin într-o margine, sub pădure, ca să văd dacă tolstoistul nu trimite cumva în urma mea câţiva ciasovoi să mă-mpuşte pe drum, sub cuvânt că m-au găsit noaptea fără escortă, fugit din lagăr.
Mergeam acum încet, ascultând toate şoaptele nopţii, susurul pădurii cu tainele ei, un foşnet de pârău depărtat ori suspinul vântului în cetini, deşi se părea că nici o adiere nu trece prin văzduh. Brazii se înălţau pe margini, negri, neclintiţi, lăsând printre vârfurile lor abia o părere de lumină din stele, destul ca să-mi arate drumul albind prin întuneric, nu destul ca să-mi trădeze prezenţa dacă m-aş fi tras în umbră.

Pe la jumătatea drumului am auzit înaintea mea glas de om şi tropot de copită; m-am alăturat de tulpina unui brad şi-am rămas nemişcat. În linie dreaptă, glasul venea de-aproape; dar I-am auzit apoi tot mai încet, căci drumul făcea aici un cot, se depărta ocolind un capăt de văgăună îngustă; pe urmă a-nceput iar s-apropie... Erau doi inşi: unul călare, celalt pe jos. Vorbeau tare, pe bulgăreşte. Au trecut pe lângă mine, fără să mă vadă. Numai calul, ajungând în dreptul meu, a întors puţin capul şi-a prufăit din vârful buzelor, doar aşa, ca să-mi spună că el m-a văzut.

*

Când am ajuns la marginea poienii cu mesteceni, un parfum suav de carne friptă pe grătar m-a întâmpinat de departe. Parcă nu-mi venea să cred. Am grăbit pasul, să văd ce s-a întâmplat...

În jurul focului era mare ospăţ.

Fără să mai aştepte învoirea de la bulgar, oamenii noştri furaseră, dintr-o turmă de pe munte, o capră. Şi-o mâncau acum, ca o ceată de canibali, în lumina focului care însângera marginea neagră a pădurii, întinzând fiecare cu dinţii din câte o halcă mare de carne pârjolită la ţăpuş, fără pâine şi fără sare.

Mi-au păstrat şi mie o bucată cât toate zilele, pe care am fript-o îndată într-un vârf de prăjină, deasupra maldărului uriaş de jăratic.

Şi mi-au povestit apoi cum a fost întâmplarea.

S-auzise pe-nserate un sunet de talangă, spre vale. Patru inşi au coborât atunci hoţeşte, ca nişte lupi flămânzi, şi-au aţinut calea turmei la o margine de sihlă, sub o râpă. Când i-a venit la-ndemână, Toader Coban a apucat de picior o capră, a tras-o şi a grămădit-o la pământ, între jnepeni; Gheorghe Andronic i-a strâns botul în pumni, ca să nu dea glas, şi Lazăr Ilie Drişcă a sângerat-o la gât. Pe urmă, au aşteptat să se întunece de-a binelea şi-au târât-o la deal, cu mare trudă, fiind istoviţi de nemâncare. Asta-i.

- Şi turcii?

- Le-am lepădat şi lor câte-o bucată şi-au rămas tare mulţumiţi.
În adevăr, îi vedeam pe-amândoi în întuneric, mai la o parte, sticlindu-şi ochii spre zarea focului şi mestecând încet, cu gravitate. Şi nu păreau deloc supăraţi.

- Da' cu pielea şi coarnele caprei ce-aţi făcut?

- Le-am azvârlit colea, în pădure, cu cap cu tot...

Asta nu era bine. Stăpânul turmei, când o porni mâine-n zori să-şi caute capra, ar putea să le găsească. Şi-ar cunoaşte atunci, după toate semnele, c-a fost mână de om la mijloc, nu dinte de fiară.

Creştea pe munţii aceia o specie de pin, numit bora, cu lemnul îmbibat tare de răşină parfumată. Dacă aprindeai o tandră subţire, ardea încet ca o făclie, până la capăt, fără s-o stingă vântul.

Am luat câteva ţăndări lungi de bora din proviziile mele, am aprins una la capăt şi-am intrat cu Lazăr Ilie Drişcă în bezna pădurii, să căutăm pielea şi coarnele caprei.

Ca să-şi aducă aminte cam pe unde a fost, mergea el înainte; eu mă ţineam în urma lui, mai mult după foşnet, purtând lumina făcliei pe lângă pământ.

Pe covorul gălbui ţesut din ace de brad, luminam din treacăt uscături jilave, ferigi umede cu strălucire vie de smarald, rădăcini negre şi lucioase încolăcite ca nişte şerpi lungi pe sub pământ; răsărea pe alocuri din beznă şi câte o buturugă răsturnată, cu labele-n sus; şi la fiecare pas, trunchiuri neclintite, cenuşii, prinse până la jumătate în cercul de lumină pâlpâitoare, se iveau fan¬tomatic în jurul meu, ca nişte făpturi vii, tăcute, crepusculare, şi dispăreau pe rând în întuneric.

- S-o facem mai la dreapta! a strigat omul dinaintea mea, pe care nu-l vedeam.

În clipa aceea, am dat cu ochii de un fel de ciot noduros, la câţiva paşi, lângă o foaie înaltă de calapăr... Am apropiat lumina şi, fără voie, m-am tras puţin îndărăt. Era capul caprei. Sta căzut acolo, cam pe ceafă, sprijinit în vârful corniţelor şi arătându-şi dinţii, cu botul în sus; avea şi-un pic de barbă. Şi se uita la mine printre pleoape, ca un cap de drac la lumina făcliei, gata să-nceapă a behăi de bucurie că mă vede.

Când ne-am întors la foc, unde ardea încă un buştean întreg de brad, toţi dormeau cu burta-n sus în bătaia dogoarei, pe aşternut aspru de cetini. Numai unul dintre amărâţii aceia, care peste zi abia se mişcau din loc ca nişte larve leşinate de foame, sta acum în capul oaselor cu braţele împreunate peste genunchi şi se uita ţintă-n para focului. Foşnetul paşilor în iarbă l-a făcut să-şi întoarcă spre noi obrazul păros, luminat numai dintr-o parte.

- La ce te gândeai, mă?

- Ia aşa! Stam şi eu şi mă gândeam ce bun lucru ar fi fost acu, după capră, să ne hi căzut şi-o muiere...






Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 655 ori.
{literal} {/literal}