Problema Rasului si humorului romanesc- 3

Problema Rasului si humorului romanesc- 3

de George Toparceanu



3.


Procedeul obișnuit prin care poporul nostru își exteriorizează humorul este, prin excelență, folosirea meșteșugită a aceluiași cuvânt primordial, pe claviatura căruia joacă în trei moduri deosebite, după împrejurări - și anume:

1) Inventează situații și pățanii comice, datorite lipsei de atenție sau de inteligență practică, pe socoteala celor de care vrea să-și bată joc - și povestește, pur și simplu, acele pățanii și întâmplări de haz (în această categorie intră toate snoavele și anecdotele în care românul își bate joc de neamurile străine cu care se învecinează sau cu care trăiește laolaltă: ungur, neamț, bulgar, evreu sau țigan).

2) Sau afectând el însuși, vorbitorul, o nebăgare de seamă sau o naivitate prefăcută (ironia) "adică făcând pe prostul, cum se exprimă singur" spune cuiva indirect și fără să aibă aerul că o face dinadins adevăruri supărătoare - și în acest caz comicul stă, mai ales, în forma literară în care își îmbracă gândul. În această a doua categorie intră o mare parte din literatura populară cu formă definitiv cristalizată: "proverbe, zicători, cimilituri și" acele curioase strigări la horă, care sunt uneori minunate epigrame rustice, mici juvaeruri de ironie mușcătoare:
Bade, nu mă săruta...

- strigă un flăcău în horă, uitându-se pe sub sprâncene la o fată cu buzele prea roșii -

Bade, nu mă săruta
C-a fi rău de dumneata...
Te-i trezi de dimineață
Cu roșață pe mustață
Și-i porni la arătură,
Cu funingine pe gură!
Și cum voinicul e cam mic de statură, fata pe care a
ironizat-o îi răspunde la rândul ei, cu ochii în pământ și
cu buzele subțiate:
Câtu-i voinicu de nalt,
Șede-n chicioare sub pat...
În Săliște...

3) În sfârșit, cele două procedee "expuse mai sus" se pot găsi combinate în una și aceeași povestire - în minunata povestire a lui Păcală, eroul nostru popular, plin de humor și de spirit inventiv, care își bate joc, prin vorbe și prin fapte, nevinovate în aparență, de toți dușmanii lui, și care e o figură unică în galeria personagiilor hazlii create de fantezia popoarelor.

În lumina celor expuse până acum, după ce am arătat care este esența tainică a humorului românesc, nu ne-ar rămâne decât "să dăm câteva exemple" să trecem în revistă câteva modele diferite de humor național. Dar această exemplificare, ca să fie completă, ar trebui să fie prea lungă, ne-ar cere prea mult spațiu.

Totuși, nu cred că ar fi prea de prisos să adaug aici "să completez analiza de până acum prin" câteva observațiuni secundare, dar nu lipsite de interes "indispensabile" pentru cine vrea să-și facă o idee justă despre humorul nostru național.

Țăranul român - căci despre el a fost vorba și la el m-am gândit tot timpul, ca la adevăratul depozitar al sufletului românesc, - nu-și bate joc decât de acele defecte care pot fi remediate și care l-au făcut să sufere puțin, într-un fel sau altul. În străinii cu care vine în contact el ironizează numai defectul principal, care sare în ochi, dar aceasta nu însemnează că e xenofob: la muscal - darul beției, la ungur - fudulia, la bulgar - înțelegerea greoaie, la țigan - lăudăroșenia, calicia, mania furtișagului și-a minciunii gogonate, la evreu - șiretenia, spiritul de gheșeft și mai cu seamă lipsa de curaj fizic... Evlavios în adâncul sufletului, asta nu-l oprește ca în snoavele lui să-și bată joc chiar și de popă, atunci când preotul nu-și păstrează purtările lumești la înălțimea darului și a misiunii sale. De multe ori țăranul își exercită verva satirică asupra femeii, tovarășa lui de necazuri, împletind humorul cu minunate observații asupra naturii feminine și a defectelor ei milenare. Lenea, sulimanul, infidelitatea și șiretenia sunt defectele cele mai frecvente la femei, pe care el le subliniază de preferință și le ia în râs.

M-a impresionat întotdeauna, de asemenea, și atitudinea morală, justețea cu care țăranul român știe să aleagă și să lovească numai ce trebuie... În snoavele și povestirile lui humoristice, niciodată nu vom avea ocazie să vedem că se creează o situație privilegiată unui personagiu cu atitudine imorală sau suspectă. Să "vă" dau un exemplu curios și frapant. D-voastră știți ce figură ridicolă este pentru un francez un bărbat pe care-l înșeală nevasta. De câte ori întâlnești un astfel de tip nenorocit în literatura humoristică franceză, el este invariabil un tip comic, ridicol.

În snoavele lui, povestitorul popular român nu-și bate niciodată joc de bărbatul pe care-l înșeală nevasta, ci mai degrabă de ea și de complicele ei. Oricât de surprinzător ar părea, faptul este exact. Când într-o snoavă apare un ibovnic, o femeie și un bărbat înșelat - soțul este acela care întotdeauna biruie până la urmă, iar femeia și amantul rămân ridicoli și păcăliți. Și simțul este atât de puter nic în firea povestitorului care creează snoava, încât covârșește celelalte cerințe artistice, de verosimilitate, de adevăr obiectiv: fie ibovnicul oricine o fi, boierul sau chiar preotul, snoava ni-l arată la urmă păcălit și ridicol, față cu bărbatul a cărui cinste a încercat s-o nesocotească... Se vede că așa se petrec lucrurile la țară "cine știe?".

Acest fapt, pe care nu-l întâlnim în literatura noastră cultă, această concepție de viață curată, pe care o găsim aplicată în povestirile lui satirice, indiferent de forma lor licențioasă și de vocabularul lor naiv pornografic, este proba cea mai elocventă de echilibru sufletesc și de inalterabilă sănătate morală a țăranului român.

"Este și ultima caracteristică a humorului românesc popular, pe care am ținut s-o subliniez și s-o recomand atențiunii d-voastre".






Problema Rasului si humorului romanesc- 1
Problema Rasului si humorului romanesc- 2
Problema Rasului si humorului romanesc- 3


Aceasta pagina a fost accesata de 1017 ori.
{literal} {/literal}