Problema Rasului si humorului romanesc- 1

Problema Rasului si humorului romanesc- 1

de George Toparceanu



1.


Ce e humorul?


Cand zicem despre un scriitor că are humor, īnseamnă oare că avem a face cu un scriitor vesel?... Omul pe care-l aveți acum īn fața domniilor-voastre și care a scris, totuși, destule pagini de literatură humoristică, dezminte această părere... Īn privința asta e foarte semnificativă o anecdotă, pe care-i plăcea lui Caragiale s-o povestească īn momentele lui de pesimism acut, adică la un pahar de vin - anecdotă pe care unii din d-voastră o cunosc, poate, din Anatole France sau din alt autor. Se zice că la un mare psihiatru, la un doctor de nervi din Roma, s-a prezentat īntr-o zi un pacient necunoscut, un om cu figura tare tristă, care se plangea că, de multă vreme, e atins de o afecțiune sufletească deprimantă, de o melancolie cronică.

Rand pe rand, marele psihiatru i-a prescris diferite leacuri: odihnă..., aer curat..., băi reci..., șpriț la gheață... Degeaba! Pacientul se īntorcea de fiecare dată tot mai trist, mai sinistru, mai... incurabil decat oricand. Īn cele din urmă, doctorul i-a zis:

- Am īncercat cu d-ta toate leacurile, toate procedeele, toate mijloacele de īnveselire. Nu mai rămane să-ți recomand decat unul singur...

- Care?

- Am auzit că s-a stabilit īn orașul nostru de catăva vreme un tip fenomenal... Un actor care-și joacă pe scenă propriile-i improvizații comice, un mare creator de veselie, care face pe toată lumea să radă cu lacrimi. Du-te să-l vezi... Și dacă nici ăsta nu e īn stare să te vindece, să te facă să razi, eu unul nu mai am nici o putere, nu mai știu ce să-ți recomand - īnseamnă că melancolia d-tale este incurabilă.

- Și.. ăsta e ultimul d-tale cuvant? īntrebă pacientul.

- Da.

- Atunci s-a isprăvit cu mine. Trebuie să mă sinucid.

- Pentru ce?

- Pentru că omul la care mă trimiți, tipul fenomenal care face pe toată lumea să radă... sunt tocmai eu, sunt chiar eu, domnule doctor!

Această mică īntamplare, chiar dacă nu e adevărată, e cat se poate de verosimilă. Ea ilustrează și subliniază adevărul că un humorist nu e īntotdeauna un om vesel prin natura lui, că humorul nu se poate confunda cu veselia.

Pe de altă parte, un om poate foarte bine să fie vesel de la natură și, totuși, să nu aibă darul de a-i face și pe semenii lui să radă. Și cu cat el, cel dintai, rade mai tare de propriile-i glume, cu atat cei din jurul lui se lasă mai greu contagiați, mai greu convinși să radă și ei.

Cand e vorba de un scriitor, se cuvine să facem aici din treacăt o observație, să relevăm un curios fenomen de psihologie pe care istoria literaturii ne dă ocazia să-l constatăm adeseori, cand confruntăm opera unui scriitor cu biografia lui. De pildă, un scriitor care duce o viață foarte castă, o viață de om cuminte, poate fi foarte erotic, foarte senzual īn plăsmuirile lui literare - ba uneori poate chiar să frizeze pornografia prin felul arzător, colorat și amănunțit īn care descrie unele scene de dragoste și toate realitățile fizice ale erotismului, de care el pare obsedat.

Și invers: un autor īndeobște cunoscut ca temperament erotic prin excelență, cu o viață plină de aventuri amoroase, scrie numai lucruri surprinzător de pudice și de caste, e foarte rezervat īn expresii, ba uneori exclude cu desăvarșire amorul din opera lui literară. Un sentimental naiv īn viața de toate zilele face pe grozavul īn scris - și invers, un cinic dezordonat, un Don Juan īn practica vieții face, īn versuri și īn proză literară, pe sentimentalul, credincios unei singure femei. Un om foarte timid īn viața practică de toate zilele poate fi un polemist violent și un pamfletar plin de o aprigă bărbăție īn scrierile lui.

S-ar părea că ne aflăm īn fața unei legi a compensațiilor: omul cheltuiește, trebuie să-și cheltuiască, īn fantezii creatoare de artă, surplusul unei anume forme de energie vitală sau sufletească pe care o economisește īn viața de toate zilele. Să nu uităm mărturisirea lui Goethe că a scis romanul lui Werther numai ca să scape de sentimentalism - și că, după ce l-a scris, s-a vindecat īn adevăr pentru totdeauna...

De aceea, cand observăm că, de obicei, humoristul nu e un om vesel, nu trebuie să ne īnșelăm: tristețea lui poate să īnsemneze numai că, făcand pe alții să radă, el īși canalizează īn acest mod și īși cheltuiește pe această cale toată rezerva lui de bună dispoziție firească - și iar el personal nu mai rămane cu nimica. Dar īnainte de a o cheltui, el trebuie să aibă această rezervă de vitalitate, poate chiar īn grad mai mare decat semenii lui. Căci, fără a se confunda cu veselia, cu buna dispoziție, humorul trebuie, totuși, să fie grefat pe un exces de vitalitate, pe un fond autentic de veselie nativă, oricat de mascată ar fi ea - deoarece humor amestecat cu duioșie sau cu melancolie poate să existe, dar humor trist nu există, e o contradicție īntre termeni.

Bergson, marele filozof și subtilul psiholog din zilele noastre, īncearcă să definească humorul ca un simplu procedeu de fabricație a comicului pe cale artificială. După el, humorul și ironia sunt două procedee ușor diferite pentru obținerea efectului comic ce poate rezulta pe urma unei confruntări glumețe īntre ideal și realitate. "Ironia, zice el, constă īn a enunța ceea ce ar trebui să fie, prefăcandu-te a crede că tocmai așa este; iar humorul constă īn a zugrăvi amănunțit ceea ce este, prefăcandu-te a crede că chiar așa ar trebui să fie..." Precum vedeți, Bergson reduce humorul sau numai ironia la o simplă atitudine intelectuală. Dacă ar fi așa, atunci orice om ar putea să aibă humor, numai să vrea - căci o atitudine intelectuală, că și una fizică, materială, poate fi luată sau imitată de oricine, după voie. Dar se știe că, īn realitate, știți bine că  lucrurile nu stau tocmai așa. Nu oricine poate fi spiritual și, mai cu seamă, nu oricine poate avea humor.

Greșeala vine de acolo că marele filozof a dat cuvantului humor un īnțeles prea restrans, adică alt īnțeles decat acela pe care suntem īnclinați să i-l dăm noi. Și apoi, se pare că el s-a gandit numai la humorul englez și, mai ales, la o caracteristică a lui, la care a īncercat să reducă tot humorul.

O explicație diametral opusă ar fi aceea a lui Gabriel de Lautrec, traducătorul lui Mark Twain īn limba franceză. "Humorul, zice acest autor, e o chestie de temperament. Fiindcă totul e să prinzi raționamentele și icoanele sub un unghi particular, ca acei pictori care găsesc atitudinea cea mai potrivită ca să-și așeze modelul īntr-o lumină nouă."

... Ați īnțeles d-voastră acum, din aceste cuvinte ale lui Lautrec, ce e humorul? Vă mărturisesc că nici eu... Ceea ce francezul pare să afirme aici mai clar ar fi ideea că humorul este o chestiune de temperament. Firește. Dar aceasta nu e o explicație, aceasta are numai aerul unei explicații... Este ca și cum, cerand unui om să te lămurească: ce e un metru? - el ți-ar răspunde: un metru e un băț lung de un metru.

Nici Mark Twain, vestitul humorist american, nu e mai explicit īn privința humorului. Iată ce ne spune el: "Efectul povestirii humoristice atarnă de chipul cum ea este povestită: al celei comice atarnă de subiect. Povestirea humoristică trebuie povestită grav; povestitorul se silește să ascundă punctul ce i se pare īn stare să provoace rasul."

Foarte bine. Dar tot nu știm ce e humorul. Mille, autorul unei antologii a humoriștilor francezi, ne spune īn prefața lui: "Īn englezește, orice scriere care are scopul să provoace rasul se numește humoristică." Se poate să fie așa, īn englezește. Īn romanește, īnsă, pentru ca o scriere să fie humoristică nu-i de ajuns să aibă numai scopul de a provoca rasul; ea trebuie să aibă și mijloacele, adică darul de a-l provoca... Și apoi, să nu uităm că există unele īncercări literare care provoacă rasul, adică sunt humoristice, deși autorul țintise la un efect cu totul de altă natură. După cum vedeți, problema e mai complicată decat īși īnchipuiau savanții și specialiștii.






Problema Rasului si humorului romanesc- 1
Problema Rasului si humorului romanesc- 2
Problema Rasului si humorului romanesc- 3


Aceasta pagina a fost accesata de 697 ori.
{literal} {/literal}