Problema Rasului si humorului romanesc- 2

Problema Rasului si humorului romanesc- 2

de George Toparceanu



2.



Nu voi avea imprudența și pretenția să vă prezint și eu o definiție a humorului. Și poate că nici nu e nevoie, pānă pe acolo. Există īn jurul nostru atātea lucruri pe care nu le putem prinde īntr-o definiție "verbală", dar pe care le cunoaștem totuși īndeajuns ca să putem vorbi despre ele cu folos, cānd avem nevoie, și cu legitimă īncredere. Toată lumea știe ce e un cățel - dar cāți dintre d-voastră ar putea să- mi dea acum o definiție exactă a cățelului..., o definiție după care, dacă am avea absolut toate mijloacele de laborator la īndemānă, să putem fabrica un cățel īn īntregime, cu toate ale lui, fără să-i lipsească un fir de păr? Tot așa stau lucrurile și cu humorul.

Fără să-l putem defini, noi știm cu toții cam ce īnsemnează acest cuvānt. Cānd zici despre un om - fie el scriitor, fie simplu cetățean - că are humor, toată lumea īnțelege că acel om are darul de a face, cu intenție, cu bună-știință, pe semenii lui să rādă. Humorul, īn vorbirea noastră practică, este, prin urmare, un dar natural, o predispoziție specială, o aptitudine īnnăscută. El nu e numai o stare de suflet, pentru că atunci orice om vesel ar avea humor; el nu e nici o simplă atitudine intelectuală, voită și obținută prin mijloace conștiente, pentru că atunci orice om inteligent, īn orice stare sufletească s-ar găsi și fără alte īnsușiri īnnăscute, ar putea să aibă humor, numai să vrea.

Cum am putea caracteriza acum, după cele expuse mai sus, humorul romānesc?

S-a spus despre humorul anglo-saxon că e grav, despre cel german că e greoi și exuberant, despre cel francez că e ușor și spiritual..., caracterizări ce par a se referi mai mult la veselia acestor popoare decāt la humorul lor. Īn același mod, prea schematic și destul de convențional, am putea să caracterizăm și noi īn două cuvinte humorul romānesc, spunānd despre el, de pildă, că e senin și cumpănit.

Dar noi nu urmărim să īnchidem această caracterizare a humorului romānesc īntr-o formulă lapidară și impresionantă, care să aibă aerul să spună aproape nimic.

Noi credem că humorul unui popor se poate caracteriza "după două criterii": 1) după mijloacele de care se folosește, īn creațiile lui literare, pentru a provoca rāsul, și 2) după lucrurile de care lui īi place să rādă și să-și bată joc de predilecție.

Mijloacele de care se folosesc humoriștii, īn chip natural și inconștient, pentru a provoca rāsul, mijloacele pe care fantezia lor creatoare le găsește la īndemānă īn momentul inspirației, sunt de o diversitate extraordinară. Nici un pshiholog pānă astăzi nu a reușit, decāt foarte parțial, să le identifice și să le clasifice. O catalogare a acestor mijloace, cīnd e vorba de un popor, ar fi laborioasă, chiar dacă nu ar presupune īn prealabil o inventariere universală a fenomenelor comice.

Cel mai comod criteriu, așadar, pentru caracterizarea humorului unui popor este acela al īmprejurărilor īn care el rāde "criteriul obiectelor care-l fac să rādă mai tare" și al lucrurilor de care lui īi place să-și bată joc de predilecție.

Aici subiectul nostru ne pune față-n față cu problema rāsului. Căci dacă īntrebăm: ce anume ne face pe noi, romānii, să rādem mai adeseori și mai din toată inima? - ar trebui să răspundem mai īntāi la īntrebarea: de ce rāde omul?

Iată o problemă de psihologie, foarte spinoasă și foarte complicată, a cărei soluție, īn momentul cānd pare gata să fie prinsă, le alunecă printre degete celor mai ageri cugetători, după ce a jucat nenumărate farse spiritului de analiză.

Aș putea să vă expun aici, pe scurt, teoriile tuturor analiștilor care s-au ocupat cu această problemă, a rāsului.

Mă mulțumesc să "vă" amintesc numai pe cea mai venerabilă dintre ele, teoria lui Aristotel, după care rāsul ar fi provocat de sentimentul de triumf pe care ni-l dă concepția subită a unei superiorități a noastre, īn comparație cu inferioritatea altuia. Īn adevăr, spectacolul inferiorității sau defectelor altuia ne face, īn unele īmprejurări, să rādem. Iar dintre defectele, dintre lipsurile care ne fac să rādem, pe primul plan stau cele mintale, fiind cele mai importante.

Lipsurile mintale cele mai frecvente "obișnuite" se pot grupa īn trei categorii mari:

1) Lipsa de instrucție, de īnvățătură propriu-zisă - adică ignoranța;

2) Lipsa de experiență, adică lipsa acelor īnvățăminte pe care i le dă omului experiența (deci naivitatea, sub toate formele ei) și

3) Lipsa de atenție, adică distracția - cu toate cauzele ei, cāt de depărtate și cu toate efectele ei practice, materiale, cu toate măruntele neplăceri, gafe, accidente etc. la care "omul distrat este expus" sau o nebăgare de seamă a momentului pot duce. Aceste trei cusururi īntrunite īn același individ seamănă mult cu prostia - deși fiecare īn parte nu īnsemnează numaidecāt prostie. Īn adevăr, un gură-cască veșnic distrat, care pe deasupra este și ignorant și pe care nici experiența de toate zilele nu-l poate instrui, se numește īn toate limbile un prost - și mare parte din manifestările lui, fatal neadaptate īmprejurărilor, ne fac să rādem.

Calitățile corespunzătoare celor trei cusururi (la care aș adăuga și lipsa de memorie practică, elementară - căci un om care uită de la mānă la gură, un ramolit, de ex., ne face, de asemenea, să rādem) - calitățile corespunzătoare, adică o minte pururi trează, īnarmată cu multe cunoștințe, din cărți și din experiență - se numesc inteligență.

Numai cāt, fiecare popor pune un accent deosebit pe cutare latură a inteligenței mai mult decāt pe alta. Noțiunea de inteligență are nuanțe ușor diferite de la popor la popor, nuanțe care indică firea și gradul de civilizație a fiecăruia - indicānd asupra cărui defect mintal apasă mai cu deosebire atenția acelui popor și care anume calitate mintală i se pare mai prețioasă.

Īn mijlocul unei societăți foarte civilizate, lipsa deinstrucție, adică ignoranța, creează individului o stare de inferioritate cu mult mai gravă decāt aiurea, cultura fiind o calitate mintală tot așa de necesară vieții practice, ca și atenția pururea trează asupra realităților cu care omul trebuie să lupte pentru viață. Acolo, pentru a putea trăi, fără a fi īnlăturat, pur și simplu, de la festinul modest al vieții de mulțimea competitorilor, cunoștințele căpătate īn școală sau prin o bogată experiență sunt absolut indispensabile.

Iar lipsa lor constituie o sursă foarte bogată de efecte comice: fiecare semn exterior de ignoranță e primit cu zāmbete sau cu hohote de rās.

Un popor tānăr ca al nostru, īnsă, nu "prea" rāde de ignoranță, de incultură. Nu atāta pentru că el īnsuși, fiind puțin cultivat, e incapabil să remarce, de ex., o inexactitate științifică chiar elementară, cāt, mai ales, pentru că o minte prea instruită nu era necesară pānă mai ieri omului ca să trăiască bine prin părțile acestea...

Spuneți unui țăran romān că pămāntul are forma unui cilindru - el nici n-o să zāmbească măcar, chiar dacă a īnvățat la școală că pămāntul e rotund. Poporul nostru prețuiește, īn primul rānd, calitatea care a fost īndelungă vreme suficientă unui om ca să trăiască bine pe meleagurile noastre - de celelalte putānd să se dispenseze cu ușurință, fără ca prin aceasta să-și pericliteze existența și bunul trai. Această calitate este inteligența practică a omului īnzestrat cu o minte pururi trează, neadormită. E semnificativ īn această privință faptul că cuvāntul inteligent, care e un neologism, nu are īn limba neaoș romānească alt echivalent decāt cuvāntul deștept - adică treaz, neadormit... Cu această singură calitate a spiritului, romānul confundă toată inteligența.

Pentru el, un om lipsit de această singură calitate e un prost. Indiferent din ce cauză ar fi distrat, un om cu gāndurile aiurea īi face romānului nostru o impresie detestabilă. Și īn judecata asta simplistă, el nu-și dă seama că ar putea uneori să greșească. Un Kant, un Newton, cu distracția lor proverbială, l-ar fi făcut să rādă grozav de stāngăcia lor practică, de gesturile lor cam anapoda, și să-i taxeze īn mintea lui drept mari gugumani, tocmai pe acești reprezentanți de elită ai intelegenței umane speculative. Căci romānul, după cum am spus, nu īnțelege și nu admiră decāt inteligența practică. Și numai lipsa acestui fel de inteligență īl face să rādă, cu tot cortegiul ei de urmări comice, adică de pățanii neașteptate și hazlii - și cu toate rădăcinile ei: pasiuni, viții, defecte de caracter, care fixează atenția subiectului īntr-o direcție și-i distrag mintea și simțurile de la realitatea īnconjurătoare imediată.





Problema Rasului si humorului romanesc- 1
Problema Rasului si humorului romanesc- 2
Problema Rasului si humorului romanesc- 3


Aceasta pagina a fost accesata de 446 ori.
{literal} {/literal}