Problema Rasului si humorului romanesc- 2
de George Toparceanu
2.
Nu voi avea imprudența și pretenția să vă prezint și eu o definiție a humorului. Și poate că nici nu e nevoie, până pe acolo. Există în jurul nostru atâtea lucruri pe care nu le putem prinde într-o definiție "verbală", dar pe care le cunoaștem totuși îndeajuns ca să putem vorbi despre ele cu folos, când avem nevoie, și cu legitimă încredere. Toată lumea știe ce e un cățel - dar câți dintre d-voastră ar putea să- mi dea acum o definiție exactă a cățelului..., o definiție după care, dacă am avea absolut toate mijloacele de laborator la îndemână, să putem fabrica un cățel în întregime, cu toate ale lui, fără să-i lipsească un fir de păr? Tot așa stau lucrurile și cu humorul.
Fără să-l putem defini, noi știm cu toții cam ce însemnează acest cuvânt. Când zici despre un om - fie el scriitor, fie simplu cetățean - că are humor, toată lumea înțelege că acel om are darul de a face, cu intenție, cu bună-știință, pe semenii lui să râdă. Humorul, în vorbirea noastră practică, este, prin urmare, un dar natural, o predispoziție specială, o aptitudine înnăscută. El nu e numai o stare de suflet, pentru că atunci orice om vesel ar avea humor; el nu e nici o simplă atitudine intelectuală, voită și obținută prin mijloace conștiente, pentru că atunci orice om inteligent, în orice stare sufletească s-ar găsi și fără alte însușiri înnăscute, ar putea să aibă humor, numai să vrea.
Cum am putea caracteriza acum, după cele expuse mai sus, humorul românesc?
S-a spus despre humorul anglo-saxon că e grav, despre cel german că e greoi și exuberant, despre cel francez că e ușor și spiritual..., caracterizări ce par a se referi mai mult la veselia acestor popoare decât la humorul lor. În același mod, prea schematic și destul de convențional, am putea să caracterizăm și noi în două cuvinte humorul românesc, spunând despre el, de pildă, că e senin și cumpănit.
Dar noi nu urmărim să închidem această caracterizare a humorului românesc într-o formulă lapidară și impresionantă, care să aibă aerul să spună aproape nimic.
Noi credem că humorul unui popor se poate caracteriza "după două criterii": 1) după mijloacele de care se folosește, în creațiile lui literare, pentru a provoca râsul, și 2) după lucrurile de care lui îi place să râdă și să-și bată joc de predilecție.
Mijloacele de care se folosesc humoriștii, în chip natural și inconștient, pentru a provoca râsul, mijloacele pe care fantezia lor creatoare le găsește la îndemână în momentul inspirației, sunt de o diversitate extraordinară. Nici un pshiholog până astăzi nu a reușit, decât foarte parțial, să le identifice și să le clasifice. O catalogare a acestor mijloace, cînd e vorba de un popor, ar fi laborioasă, chiar dacă nu ar presupune în prealabil o inventariere universală a fenomenelor comice.
Cel mai comod criteriu, așadar, pentru caracterizarea humorului unui popor este acela al împrejurărilor în care el râde "criteriul obiectelor care-l fac să râdă mai tare" și al lucrurilor de care lui îi place să-și bată joc de predilecție.
Aici subiectul nostru ne pune față-n față cu problema râsului. Căci dacă întrebăm: ce anume ne face pe noi, românii, să râdem mai adeseori și mai din toată inima? - ar trebui să răspundem mai întâi la întrebarea: de ce râde omul?
Iată o problemă de psihologie, foarte spinoasă și foarte complicată, a cărei soluție, în momentul când pare gata să fie prinsă, le alunecă printre degete celor mai ageri cugetători, după ce a jucat nenumărate farse spiritului de analiză.
Aș putea să vă expun aici, pe scurt, teoriile tuturor analiștilor care s-au ocupat cu această problemă, a râsului.
Mă mulțumesc să "vă" amintesc numai pe cea mai venerabilă dintre ele, teoria lui Aristotel, după care râsul ar fi provocat de sentimentul de triumf pe care ni-l dă concepția subită a unei superiorități a noastre, în comparație cu inferioritatea altuia. În adevăr, spectacolul inferiorității sau defectelor altuia ne face, în unele împrejurări, să râdem. Iar dintre defectele, dintre lipsurile care ne fac să râdem, pe primul plan stau cele mintale, fiind cele mai importante.
Lipsurile mintale cele mai frecvente "obișnuite" se pot grupa în trei categorii mari:
1) Lipsa de instrucție, de învățătură propriu-zisă - adică ignoranța;
2) Lipsa de experiență, adică lipsa acelor învățăminte pe care i le dă omului experiența (deci naivitatea, sub toate formele ei) și
3) Lipsa de atenție, adică distracția - cu toate cauzele ei, cât de depărtate și cu toate efectele ei practice, materiale, cu toate măruntele neplăceri, gafe, accidente etc. la care "omul distrat este expus" sau o nebăgare de seamă a momentului pot duce. Aceste trei cusururi întrunite în același individ seamănă mult cu prostia - deși fiecare în parte nu însemnează numaidecât prostie. În adevăr, un gură-cască veșnic distrat, care pe deasupra este și ignorant și pe care nici experiența de toate zilele nu-l poate instrui, se numește în toate limbile un prost - și mare parte din manifestările lui, fatal neadaptate împrejurărilor, ne fac să râdem.
Calitățile corespunzătoare celor trei cusururi (la care aș adăuga și lipsa de memorie practică, elementară - căci un om care uită de la mână la gură, un ramolit, de ex., ne face, de asemenea, să râdem) - calitățile corespunzătoare, adică o minte pururi trează, înarmată cu multe cunoștințe, din cărți și din experiență - se numesc inteligență.
Numai cât, fiecare popor pune un accent deosebit pe cutare latură a inteligenței mai mult decât pe alta. Noțiunea de inteligență are nuanțe ușor diferite de la popor la popor, nuanțe care indică firea și gradul de civilizație a fiecăruia - indicând asupra cărui defect mintal apasă mai cu deosebire atenția acelui popor și care anume calitate mintală i se pare mai prețioasă.
În mijlocul unei societăți foarte civilizate, lipsa deinstrucție, adică ignoranța, creează individului o stare de inferioritate cu mult mai gravă decât aiurea, cultura fiind o calitate mintală tot așa de necesară vieții practice, ca și atenția pururea trează asupra realităților cu care omul trebuie să lupte pentru viață. Acolo, pentru a putea trăi, fără a fi înlăturat, pur și simplu, de la festinul modest al vieții de mulțimea competitorilor, cunoștințele căpătate în școală sau prin o bogată experiență sunt absolut indispensabile.
Iar lipsa lor constituie o sursă foarte bogată de efecte comice: fiecare semn exterior de ignoranță e primit cu zâmbete sau cu hohote de râs.
Un popor tânăr ca al nostru, însă, nu "prea" râde de ignoranță, de incultură. Nu atâta pentru că el însuși, fiind puțin cultivat, e incapabil să remarce, de ex., o inexactitate științifică chiar elementară, cât, mai ales, pentru că o minte prea instruită nu era necesară până mai ieri omului ca să trăiască bine prin părțile acestea...
Spuneți unui țăran român că pământul are forma unui cilindru - el nici n-o să zâmbească măcar, chiar dacă a învățat la școală că pământul e rotund. Poporul nostru prețuiește, în primul rând, calitatea care a fost îndelungă vreme suficientă unui om ca să trăiască bine pe meleagurile noastre - de celelalte putând să se dispenseze cu ușurință, fără ca prin aceasta să-și pericliteze existența și bunul trai. Această calitate este inteligența practică a omului înzestrat cu o minte pururi trează, neadormită. E semnificativ în această privință faptul că cuvântul inteligent, care e un neologism, nu are în limba neaoș românească alt echivalent decât cuvântul deștept - adică treaz, neadormit... Cu această singură calitate a spiritului, românul confundă toată inteligența.
Pentru el, un om lipsit de această singură calitate e un prost. Indiferent din ce cauză ar fi distrat, un om cu gândurile aiurea îi face românului nostru o impresie detestabilă. Și în judecata asta simplistă, el nu-și dă seama că ar putea uneori să greșească. Un Kant, un Newton, cu distracția lor proverbială, l-ar fi făcut să râdă grozav de stângăcia lor practică, de gesturile lor cam anapoda, și să-i taxeze în mintea lui drept mari gugumani, tocmai pe acești reprezentanți de elită ai intelegenței umane speculative. Căci românul, după cum am spus, nu înțelege și nu admiră decât inteligența practică. Și numai lipsa acestui fel de inteligență îl face să râdă, cu tot cortegiul ei de urmări comice, adică de pățanii neașteptate și hazlii - și cu toate rădăcinile ei: pasiuni, viții, defecte de caracter, care fixează atenția subiectului într-o direcție și-i distrag mintea și simțurile de la realitatea înconjurătoare imediată.
Problema Rasului si humorului romanesc- 1
Problema Rasului si humorului romanesc- 2
Problema Rasului si humorului romanesc- 3
Aceasta pagina a fost accesata de 1580 ori.
