Pacatul

Pacatul

de George Toparceanu


Trist vajaie vantul si crengile-ndoaie,
In negura canta al codrilor glas
Si calul strabate, prin panze de ploaie,
Drum fara lumina si fara popas...

Un fulger deasupra tresare o clipa,
Se vad nouri vineti pe cerul cernit,
Si pasarea noptii salbatica tipa
De spaima, cu glasul prelung, ascutit.

Si tipatul jalnic rasuna departe,
Ecou-l repeta cu sute de guri.
Adanc raspandeste o spaima de moarte
Plutind peste-ntinderi de negre paduri...

Noaptea-i oarba, vantul bate,
Ploaia pica-n picuri reci,
Fulgerele departate
Dau lumina pe poteci.

La apus, din vreme-n vreme,
Tunetul departe geme,
Du-te, du-te, nu te teme!


Noaptea-i neagra, las’sa fie,
Ca-ti arata drumul greu
Doi ochi negri si te-mbie
Sa te duci spre ei, mereu.

Pentru ochii de carbune,
Iadu-n cale de s-ar pune,
Spaima lui nu te-o rapune.

Si de ploaie nu te plange,
Brate albe cand te-or strange,
Simti in vine foc, nu sange!

II

Vuind prelung se-ntinde a clopotelor jale
In pacea noptii negre. La vechea manastire,
Chiliile batrane zidiri medievale
In sunetul de clopot tresar din amortire.

Din linistea chiliei, prin ferestruici boltite,
Strabate-n intuneric o palida lumina,
Taiata-n dungi de groase zabrele ruginite,
Si liliacul noptii, cu aripa lui fina,

O spinteca in zborul cotit, apoi dispare
Tipand in intuneric. Rasar de prin chilii
Calugarite negre fantome solitare
Cu haine lungi, cernite, purtand in maini faclii.

Biserica inalta incepe sa rasune,
Curg note tanguioase in linistea adanca,
Si lin plutind in noapte cantari de rugaciune
Se-ntorc si se repeta, lovite-n zid de stanca.

III
. . .
Epifanio, cand toaca te desteapta la utrenii
Si cand maicile vin toate sa se roage la altar,
Pentru ce stai in iatacul incarcat de mirodenii,
Urmarind, prin intuneric, voluptoasele vedenii
Care rand pe rand dispar?

In tacerea din odaie, ale gandurilor soapte
Iti rasuna-ncet in suflet, ca un cantec adormit,
Din trecutul tau crampeie de icoane si de fapte
Ca prin vis le desfasoara a uitarii neagra noapte,
Parca altul le-a trait...

A ascuns in tine Domnul un tezaur de virtute,
Dar ti-a dat ochi plini de visuri, negri, mari, cu
gene lungi,
Ti-a sadit in sange sambur de dorinti necunoscute,
O, credinta ta e mare, dar cu-atatea nopti pierdute,
Maica, unde vrei s-ajungi?

Trupul tau plin de viata n-a stiut ce e iubirea,
Gura ta nesarutata numai sfinti a sarutat,
Tu esti moarta pentru lume, dar asa ti-a fost
menirea,
Lasa gandurile triste, maica, maica, ia psaltirea
Si fa-ti cruce de pacat!
. . .
Arde candela pe masa, cu o palida lumina,
Si bolnavele ei raze intunericu-l patrund.


Neclintita ca de piatra, Epifania se-nchina
La icoanele-nnegrite, care stau in umbra fina,
Pe peretele din fund...

-Vezi-mi inima-ntristata,
Maica preacurata,
Si de sus mi-o lumineaza
Cu cereasca raza!

Ca un demon, plin de ura,
Linistea mi-o fura,
Demon rau, trimis de Domnul,
Sa-mi alunge somnul.

Da-mi credinta neclintita,
Pavaza-n ispita,
Si cand dorul ma framanta,
Da-mi puteri de sfanta!

Ca-mi inchin durerea tie
Pentru vecinicie,
Si viata mea ti-o-nchin
Pe pamant. Amin.

Linistea netarmurita iarasi sufletul i-apasa,
Ce pustiu si ce tacere! Din bogatul ei pervaz,
Maica pururea Fecioara o priveste bland miloasa,
Cum sta alba, nemiscata, cu un cot lipit de masa
Si cu palma sub obraz.

Pe aceleasi cai natura, oarba-n veci, pe toti ne mana,
Fara voie, tuturora ne da marul lui Adam.

In zadar incearca omul cu neputincioasa mana
Sa-i supuie mersul tainic; ea ni-e mama si stapana
Maica, cine bate-n geam?
. . .

IV

Prin trupul ei strabate un lung fior de gheata:
E el si-ar vrea sa creada, ca alte dati, ca nu e
Un val aprins de sange ii navaleste-n fata
Intunecandu-i mintea. Ea sare si-i descuie.

Iar el s-arata-n usa ca-ntr-un pervaz de scanduri,
Si-un cleste de foc parca i-a strans inima ei.
Din noaptea mintii sale, din valmasag de ganduri,
Un glas adanc ii striga: „E inca timp de vrei!“

Dar buzele lor arse de flacara dorintii
S-apropie in tremur si lung se impreuna.
Uitandu-si manastirea, si cerul, si toti sfintii,
Ea l-a in brate cu-o patima nebuna.

V

Noapte-adanca si furtuna,
Tunetul deasupra tuna
Tot mai tare: o ghiulea
Care zguduie natura,
Aruncata-n cer de-a dura
Peste-a norilor podea.
Ca sclipirile de spada
Fulgerele-ncep sa cada
Luminand de zeci de ori,


Jos: puternica armata
De padure, zbuciumata,
Sus: gramezile de nori
Iar pe drum, un cal ca vantul
Bate-n goana lui pamantul.
Printre arborii uimiti.
Zboara orb, ducand pe spate
Doua-umbre-mbratisate,
Doi amanti nelegiuiti

VI

Zori de ziua. Norii fug in goana mare,
Un ocean de gheata rece si senin
Pare ceru-n urma. Vantul bate tare,
Cand din ramuri ude, tremurand apare
Discul lunii plin.

Aurora clara si trandafirie
Rasaritu-n flacari l-a aprins acum,
Pe cand, parasite, reci pentru vecie,
Doua trupuri albe zac intr-o pustie
Margine de drum.

Si cantand se lupta razvratit-armata,
Luptatori de veacuri arborii giganti,
Numai luna rece palid chip de fata
Dintr-un varf de paltin se uita mirata
La cei doi amanti



Pacatul


Aceasta pagina a fost accesata de 712 ori.
{literal} {/literal}