Infernul

Infernul

de George Toparceanu

Stante apocrife la Divina Comedie

I

„Allor si mosse, ed io gli tenni dietro.“

" Atunci el porni si eu il urmai"

Dante

Trudit apoi, m-am asezat pe-o stanca.
La capatul calatoriei mele
Se deschidea prapastie adanca.


Si strabatand a norilor perdele
Cu-nveninate ace de lumina,
Sclipeau in intuneric sapte stele.

Eu le simteam arsura pe retina
Si-n van ma aparam, cu fata-ntoarsa,
De raza lor caustica si fina.

Simtii atunci ca-n juru-mi se revarsa
Un pal amurg ce umple de-ntristare
Vazduhul mirosind a piatra arsa.

Si-n aburi de pucioasa, pe carare,
Vazui venind spre mine fara graba
Un om cu nasul dezolat si mare.

Parea ca Cerul pe figura-i slaba
A pus stigmatul dragostei si-al urii,
Eternizand profilul lui de baba:

Tristete-amara-n colturile gurii,
O frunte devastata de furtuna
Si de-ale vremii nobile injurii.

Purta pe cap o vesteda cununa
Si-n ochii lui parea ca, deopotriva,
Melancolia lumii-ntregi s-aduna.

Asa, din vasta vremii perspectiva,
El cobora-n tacere catre mine,
Tinand in gol privirea-i corosiva.


-De unde vii si cine esti, straine?
L-am intrebat, abia soptind cuvantul.
-Eu viu de unde nimeni nu mai vine

De sase veacuri m-a-nghitit pamantul.
Viata-mi dete vitrega Firenze,
Si la Ravena mi-am gasit mormantul.

Poet am fost si-n libere cadente
Cantai Amorul ce-mi robi toti anii,
Din pragul tristei mele-adolescente.

Dar vrand sa-mpac a’ patriei zazanii,
Marunte intrigi, lupte intestine,
Cu ura grea m-au prigonit dusmanii.

In crud exil, pribeag prin tari straine,
Visai atunci o vasta trilogie
Pe care-am prins-o-n siruri de tertine

Sapate in granit pe vesnicie;
Si ca o razbunare milenara
Am publicat Divina Comedie.

Un op, pe care anii-l ingropara
Sub comentarii sterpe si pedante,
Ce-mi fac contemporanii de ocara...

Cum, tu, esti tu nefericitul Dante,
Cel care-a Mortii jalnice mistere
Le-a evocat in rapsodii vibrante?


Nu pot, Maestre, nici n-am precadere
Sa te slavesc asa cum se cuvine!
Dar mult as vrea, spre umedele sfere,

In patria eternelor suspine
Sa ma conduci, precum odinioara
Virgiliu te-a calauzit pe tine.

El, mie: Oare, crezi ca tot ce zboara,
Cum zice un adagiu, se mananca?
Fiindc-ai scris o cronica usoara,

Nici superficiala, nici adanca,
Vrei sa-ti servesc acum de cicerone?
-Nici tu, Maestre, nu scrisesesi inca

La inceput, decat vreo cinci Canzone,
O carte plina de elucubratii
Si cateva sonete monotone.

Dar lui Virgiliu i-ai intrat in gratii
(Adaugai, vazandu-l ca rezista),
El se purta mai bine cu confratii...

-Epoca voastra materialista
Mi-a zdruncinat credinta de-altadata,
O-ntoarse el. Infernul nu exista,

Sau cel putin eu unul niciodata
Nu l-am vazut decat cu ochii mintii,
Orbit de-o superstitie uzata.

Eu, lui: Acestea-s roadele Stiintei!
Conceptia lui Strauss si-a lui Nietzsche,
De care mi s-au strepezit toti dintii!

Dar cel putin te-ai intrebat ce-ar zice
In clipa asta, daca fara veste
Te-ar auzi divina Beatrice?

El mi-a raspuns placid: Amorul este
Un ce banal, prin care Firea drege
A Nimicirii opere funeste;

Un van instinct, de sub a carui lege
Nici microorganismele nu scapa.
Eu, lui: Atat? El, mie: Se-ntelege!

Vazui atunci in liniste cum crapa
A stancilor intunecate blocuri
Si trec plutind pe-a noptii neagra apa.

Fantome prinse-n diafane jocuri
Calcau marunt vazduhul, fara tropot,
Ca cei ce poarta cauciuc la tocuri.

Apoi un sunet departat de clopot
Paru ca bate-n aer tarantella
Si ploaia se porni cu grabnic ropot.

Infricosat de freamatul acela
Ce se-nalta vuind in vijelie,
Am zis: Maestre, sa deschid umbrela?

N-as vrea sa facem hidroterapie.
La anii tai, o gripa subversiva
Iti poate-aduce vreo pneumonie.

Eu nu ma tem de moarte, dimpotriva,
Raspunse el, cand ai murit o data
E foarte greu sa cazi in recidiva

Aceasta vorba imi paru ciudata.
de-un fel de vaga presimtire,
Pandii pe-ascuns figura-i nemiscata.

Nu m-ai luat cumva c-un plan subtire
Mai adineaori cand ziceai, Magistre,
Ca Iadul nu-i decat o-nchipuire?

El, mie: Vad din vorbele-ti sinistre
Ca-n orice caz, Infernul pentru tine
Isi va deschide negrele registre.

Destul am incercat a-ti face bine.
Ca sa te vindeci pentru totdeauna,
Ridica-te si vino dupa mine

Cu fulgere verzui crestea furtuna.
Rostind aceste nobile cuvinte
Prin care si-a rascumparat minciuna,

Maestrul a pornit-o inainte,
Pe cand, sub cer de zgura si arama,
Eu ma tineam in urma lui cuminte

Precum se tine puiul dupa mama.


II.

„E caddi comme corpo morto cade.“

"Si am cazut cum cade un trup fara viata"

Dante

„Pe-aici se intra-n bratele durerii,
Pe-aici se intra-n bezna subterana,
Precum afirma Dante Alighieri.

M-a conceput o-nchipuire vana,
Un rafinat instinct de razbunare,
Dar m-a-ntrecut mizeria umana.

Zadarnica e orice protestare.
Voi, cei ce-n lume ati comis pacate,
Lasati-va naravul la intrare.“

Aceste vorbe, oarecum ciudate,
Citindu-le cu jumatate gura
Deasupra unei porti darapanate,

Am zis: Intrarea pare cam obscura
N-ar fi prudent sa renuntam, Maestre?
Caci la un caz cumva de-ncurcatura,

Nu vad nici usi deschise, nici ferestre
Pe unde teafar sa purced afara,
Utilizand resursele-mi pedestre

El mi-a raspuns cu voce funerara:
De ce te porti acum ca fariseii,
Au vrei sa-mi faci fantoma de ocara?


Priveste cel putin prin borta cheii,
Sa stiu ca nu m-am ostenit degeaba.
Eu, lui: Pardon! Asa fac doar lacheii.

Incepe tu! Ori m-ai luat cu graba,
Sa-mi scoti la urma niscaiva ponoase?
(Si-n gandul meu: „Se otaraste baba!“)

Ce interes avut-ai, ce foloase,
Ca sa m-atragi cu vorbele-ti viclene
Prin locurile-acestea dubioase?

Doar stim noi ca pe-aici, prin buruiene,

Se afla o pantera-n libertate
Si alte lighioane indigene.

Vrei sa m-aplec din curiozitate,
Si-n vreme ce nici nu gandesc cu gandul,
Vrun cerber sa m-apuce pe la spate?

Asa vorbii, cu ochii spionandu-l;
Iar la sfarsit cedaram fiecare,
Cand el, cand eu, sa stam privind cu randul.

Vazui atunci, aproape de intrare,
Un pudel gras si plin de panglicute,
Cu scabie canina pe spinare.

O lebada si cateva maimute
Inconjurau dihania neroada,
Ce se lasase moale pe labute.


Cu gingiile neputand sa roada
Un beefsteak crud si tare ca de piatra,
El sta sugand din propria lui coada.

Acest catel ce toata ziua latra,
Rosti Maestrul cu-a lui voce trista,
A fost un biet erou, lasat la vatra.

Cunosc! am zis cu nasul in batista.
Da-mi voie sa-i dedic, fiindca-i place,
Aceasta rima impresionista

Vezi colo, intre doua vingalace,
Un om cu alfabetul la spinare,
Venind pe sub colina intr-acoace?

Acela este tipograful care,
In primul tau poem, din zapaceala,
Ti-a mutilat trei strofe lapidare.

Atunci la borta cheii, cu sfiala,
Urmand ilustrei mele Calauze,
Vazui o mutra plina de cerneala:

Un om trecea Si cele noua Muze
Il zgariau, purtandu-l sub escorta
Si obligandu-l sa le ceara scuze.

Degeaba cauti, i-am strigat prin borta,
Sa scapi de blamul negrei tale fapte!
Sus, pe pamant, poetul te suporta,


Dar jos te-asteapta a lui Cain noapte,
Precum a zis Francesca da Rimini,
Infernul, cantul V, 107...

El s-a oprit pe crestetul colinei,
Infricosat de-aceasta amenintare,
Si, neclintita-n tremurul luminii,

Statura lui s-a proiectat pe zare,
Incovoiata, lunga, amarata,
Ca un fantastic semn de intrebare

Vazui apoi o namila urata,
Un fel de baci cu sarica sub gluga,
Ce sta deoparte sprijinit in bata.

De propria lui umbra vrea sa fuga,
Dar se trezea ca-n juru-i graviteaza,
Manat de-o oarba forta centrifuga.

O clipa se oprea si, cu emfaza,
Tintea-n pamant cautatura-i proasta,
Apoi din nou pornea ca o sfarleaza.

Acest Zoil, cu proza lui nefasta,
A pangarit de doua ori pe luna
A Venerei stea limpede si casta

Atat Maestrul apuca sa-mi spuna.
In umbra se ivise-o alba pata,
Un corp suav ca un reflex de luna


O blonda aparitie-ntristata
Plutea spre noi din umeda genune
Si-n intuneric, albu-i trup de fata,

Ingenuncheat ca pentru rugaciune
Si luminos si fin ca diamantul,
Parea-ncrustat in roca de carbune.

Cu glas pierdut isi cauta amantul
Ea are-n ochi misterul noptii clare,
Pe buze-Amor si-n inima Neantul

Iubirea ei crescuse ca o floare
Sub ziduri de fatarnica Gomora,
O dulce-mpatimire arzatoare:

In ceasuri caste, mangaieri de sora.
Sarutul ei vapaie purpurie,
Privirea luminis de aurora

Si-o clipa fu de-ajuns: pe vesnicie
Se risipira toate, fara urma,
Intr-un fior de neagra isterie.

Destul! Destul! Simteam cum mi se curma
Viata-n piept, cum vipere rebele
Se zvarcolesc in inima-mi si scurma

Si fara glas, cu capul gol sub stele,
Vazand cum iarasi piere-n fund, departe,
Fantoma trista a iubirii mele,

M-am prabusit cu bratele-ntr-o parte,
Impins in gol de-o tainica povara,
Cum cade omul fulgerat de moarte.

Parea ca peste sufletu-mi coboara
O noapte linistita si adanca
Si-n giulgii moi de umbre ma-nfasoara

Apoi, cu ochii plini de visuri inca,
M-am scuturat ca dup-o catastrofa
Si m-am trezit din nou pe-aceeasi stanca -

Pe care ma gaseam in prima strofa.



Infernul


Aceasta pagina a fost accesata de 1137 ori.
{literal} {/literal}