Balada muntilor

Balada muntilor

de George Toparceanu

I

S-au ivit pe rand in soare,
Jos, la capatul potecii,
Turma alba de mioare,
Noatinele si berbecii.

Sunet de talangi se-ngana.
Sub poiana din Fruntarii,
Zaboveste-n deal la stana
Baciul Toma cu magarii.

El se pleaca din carare
si tot leaga si dezleaga,
Cumpaneste pe samare
O gospodarie-ntreaga:
Maldar de tarhaturi grele
Cu desagi, caldari si paturi,
Ca de-abia pot sta sub ele
Doi magari voinici alaturi.



Gata!... Baciul sta pe ganduri,
Peste frunte mana-si duce.
Se ridica-n doua randuri
si domol isi face cruce.

Apoi cata lung spre creste
si spre tarcurile goale...
si convoiul, fara veste,
A pornit incet la vale.

         *

Cerul si-a schimbat vesmantul.
Ploaia parca sta sa-nceapa.
Printre brazi coboara vantul
Ca un fosnet lung de apa.
Adancit in ganduri multe
Baciul sta si nu-si da seama
C-a ramas in loc s-asculte...

Dupa el, calcand cu teama,
Merg tacutii lui prieteni
Prin salbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe poteca fara soare,
Ori strabat in pas alene
Luminisuri fara flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visatori...
Rar trezesc in a lor cale
Cate-o piatra sub copita.
Iar cand drumul se pravale
Jos, la coasta povarnita,
Calca baciul ca pe gratii
si-i struneste bland cu gura:
- Catinel, feciorii tatii,
Ca sa n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turma dupa turma
Pleaca toamna de la stani,
De raman pustii in urma
Muntii singuri si batrani.

Astazi ca si-odinioara,
Cat s-afunda-n vreme anii,
Ei vazura cum coboara
Pe carari de plai ciobanii,
Cand pe soare, cand pe ploaie,
Vreme multa, fara numar,
Cu caciula lor de oaie
si cu sarica pe umar,
A' trecutului vii moaste
Peste care vremea creste, -
Culmea verde mi-i cunoaste,
Stanca sura mi-i iubeste...



Iar in urma lor, pe sara,
Astazi ca si alte dati,
Lunga liniste coboara
Peste mari singuratati.

Toamna cu-a ei alba frunte
si cu galbenii-i conduri
A lasat argint pe munte
si rugina pe paduri.

La raspantii creste stogul
De foi moarte de curand.
Striga-n vale Topologul,
si-a lui larma, cand si cand,
Ca o voce omeneasca
Pana sus pe culmi tresare,
Preajma muta s-o trezeasca
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasa
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasa
Zile lungi cu ploi marunte.
Neguri dese-ncep sa cada,
Se tarasc in jos pe plai.
Pe paduri se strang gramada
Falduri albe de buhai.
Brazii stau in nemiscare,
Printre ramuri ploaia pica, -
Nici o creanga nu tresare,
Nici un zbor de pasarica.
Numai ferigele ude,
Putregaiul si buretii
isi trimit miresme crude
in desimea groasa-a cetii.
Trunchiuri strambe, rasturnate
Scorburile si bustenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagra se-nfioara.
Speriat, dintr-un hatis
Pui sfios de caprioara
A iesit la luminis...
Cu blanita zgribulita
Sta si-asculta nemiscat...
Vremea pare-ncremenita...
Brazii fruntea si-au plecat,
Spaimantati, ca pentru ruga:
Colo-n fundul curmaturii,
Dormitand pe-o buturuga
S-a ivit Muma-Padurii...
Dar nu-i nimeni sa-i zareasca
Trupul had si desirat,
Fata galbena de iasca,
Nasul - ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar isi scutura pe-o mana
Parul ei de vreascuri ude,
Fruntea plina de tarana.
si cum sta cu ceata-n spate
Istovita langa trunchi,
Radacini si crengi uscate
ii atarna pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemiscati si suri
Cheama noaptea si tacerea
Din adancuri de paduri...

III

si se duc pe nesimtite
Nopti pustii si zile reci,
Cum s-aduna, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rana,
Sta Negoiul mohorat
Cu-a lui negura batrana
Care-i tine de urat.
Fulgii-ncep apoi sa cada.
Firea-si doarme somnul ei
Amortita sub zapada...



Iar tarziu, la Sfantu-Andrei,
Cand cobori de la povarna
Printre plopi subtiri si rari,
in senina zi de iarna
Vezi departe muntii mari
Cum isi zugravesc in soare
Piscuri vinete spre cer,
Povarnisuri sclipitoare,
Brazi impodobiti de ger,
Atarnand ca niste salbe
Pe grumajii lor de stanci,
Peste plaiurile albe
si prapastiile-adanci.


Balada muntilor


Aceasta pagina a fost accesata de 1456 ori.
{literal} {/literal}