Deschiderea stagiunii. Saptamana Caragiale
de George Toparceanu
Dl M. Sadoveanu, directorul Teatrului Național, deschide stagiunea, în sara de 18 octombrie, printr-o cuvântare festivă despre Caragiale... D-sa evocă în câteva cuvinte calde figura și opera marelui dispărut și mulțumește publicului ieșan, care întotdeauna a iubit și a prețuit pe Caragiale, că a venit și de astă dată în număr mare ca să sărbătorească niște piese atât de cunoscute. Publicul acopere cu aplauze entuziaste cuvântarea dlui Sadoveanu, căruia i se fac ovații de simpatie, ca director și ca scriitor - și pânza se ridică asupra primului act din Scrisoarea pierdută.
Pristanda și cu Tipătescu vorbesc.
Avem în fața noastră două personagii foarte deosebite între ele mai ales prin modul cum le-a zugrăvit Caragiale. Prefectul Tipătescu e un om modern. Lustrul manierelor îi acopere fondul de necinste și-i dă aproape aparența unui occidental. El e mai cult și mai inteligent decât toți oamenii din Scrisoarea pierdută. S-a mai spus că el singur dintre toți e în stare să-și dea samă de situație. El e acela care într-un moment se ia cu mâinile de cap și exclamă: „Ce lume, ce lume!" În lumea aceasta el pare un expatriat.
Tipătescu e mai general, mai puțin local și tocmai de aceea mai puțin intens decât Pristanda.
Vechiul polițai e o figură atât de populară, încât nici n-a deschis bine gura, și lumea începe să râdă. Polițaii de astăzi nu mai sunt așa. Pristanda nu mai există. De aceea publicul a găsit că piesele lui Caragiale nu vor putea trăi, că ele sunt deja demodate, fiindcă tipurile lui au dispărut...
S-ar părea că marele Caragiale trebuie să se supună acestei fatalități. Că opera lui pierde în durată ceea ce a câștigat în intensitate. S-ar părea că Tipătescu trăiește și astăzi, tocmai pentru că are prea puțină viață personală. Că Pristanda a murit, tocmai pentru că a fost odinioară prea viu. Că un personagiu viu împărtășește și soarta noastră: moare.
Să nu ne înșelăm însă.
Pristanda a murit ca tip, dar trăiește și va trăi ca om. Strigătul lui: „famelie mare, renumerație mică" e atât de omenesc, atât de puțin special! Grija lui pentru soarta acestei "famelii", dragostea lui mișcătoare pentru cele „paispce" suflete, pentru care fură și minte și-și încovoaie spinarea, e atât de etern-omenească! Pristanda niciodată nu m-a făcut să râd. El nu e numai un tip de comedie de moravuri. Sub cuvintele lui obișnuite Caragiale a pus o profundă tristețe.
Pristanda se încovoaie și râde prefăcut. Pristanda e mincinos și laș, fiindcă nu poate trăi altfel. Dacă nu s-ar purta așa, el ar fi aruncat pe drumuri împreună cu cele „paispce" suflete. Cinstea sau „famelia"! Din această dilemă, cred că 90 la sută dintre oameni n-ar ieși mai curați decât bietul Pristanda. Iată pentru ce cred că el are destul fond general-omenesc, ca să poată trăi.
Și tot astfel și celelalte personagii din comediile lui Caragiale (afară de două-trei excepții) - oricât de locale și de speciale ne-ar părea ele.
Cavaleri medievali nu mai există de 5 veacuri, dar Don Quijote trăiește. Doctori ca Argan nu mai sunt pe nicăieri, dar Argan trăiește. Tipuri ca exageratul Tartarin sunt foarte speciale și se găsesc numai într-o provincie din Franța, dar Tartarin trăiește...
Aceștia, firește, nu sunt tipuri din „comedii de moravuri"; dar nici eu nu vorbesc de opere, ci de personagii izolate. Intenția autorului de a zugrăvi mai mult caracterul sau sufletul decât moravurile mi-e indiferentă, întrucât nimeni nu poate determina cu siguranță proporția în care trebuie să se îmbine trăsăturile generale cu cele locale și speciale, pentru ca un tip să trăiască în veci și să poată fi înțeles pretutindeni.
Moravurile dispar. Dar întotdeauna ne va interesa o comedie de moravuri care au fost odată, dacă oamenii cu care au fost zugrăvite aceste moravuri au un fond general și etern sub pulberea specială a timpului și a locului în care au trăit. Și personagiile principale din teatrul lui Caragiale au acest fond.
Jupân Dumitrache Titircă inimă-rea din Noapte furtunoasă nu e numai un personagiu tipic social, reprezentantul unei clase; el e din întâmplare și tipul bărbatului pe care nevasta îl înșală chiar sub nasul lui, cu acela în care el are mai multă încredere.
Coana Veta e nu numai mahalagioaica tipică, dar e și femeia sentimentală, foarte puțin zvăpăiată, care a trecut de prima tinerețe și în urma unui adulter îndelungat și comod, își iubește amantul cu o iubire aproape conjugală.
Chiriac e nu numai sergentul din garda civică, dar și tipul șarlatanului aciuat în casa omului căruia a reușit să-i câștige toată încrederea și pe care-l înșală fără rușine.
... Toate acestea vor să vă spună că, chiar dacă comediile de moravuri sunt menite să aibă în mod fatal numai o anumită durată, chiar dacă pentru comediile lui Caragiale am crede că această durată e relativ scurtă, întrucât el nu a zugrăvit nici măcar moravurile unei societăți definitiv clarificate, ci numai pe acele dintr-o epocă de tranziție - tot putem afirma că opera teatrală a marelui nostru scriitor va trăi, deoarece tipurile lui au destul fond general omenesc.
*
Deși distribuția rolurilor a fost cea mai fericită din câte se putea face, totuși, în general, interpretarea comediilor lui Caragiale în această săptămână închinată lui n-a întrecut așteptările. S-a impus cu putere însă un nou element câștigat pentru teatrul nostru: dl Vernescu-Vâlcea. E un actor de mâna-ntăi, cu un joc sigur și foarte personal, care a câștigat de la început pe toți spectatorii.
D-sa a fost, din plin, un Jupân Dumitrache violent, credul și mai ales vădit amărât când povestește lui Ipingescu manoperele moftangiului de la "Union". Așteptăm cu încredere și curiozitate aparițiile d-sale în alte roluri viitoare.
Năpasta a fost un succes pentru interpreții ei principali.
Montarea pieselor se face cu o extremă îngrijire, iar decorurile cele noi (ale pictorului Alexandrescu) sunt admirabile.
Deschiderea stagiunii. Saptamana Caragiale
Aceasta pagina a fost accesata de 1855 ori.
