Amintiri despre Eminescu - Pe un volum de Eminescu
de George Toparceanu
Originalitatea poeziilor lui Eminescu nu sta nici in bizarerie, nici in obscuritate. Subiectul celor mai bune poezii e luat in domeniul sentimentelor etern si general-omenesti. Iar obscuritatea relativa a unora dintre ele nu e de loc voita ca e conditionata de insusi cuprinsul poeziei. Poetul a dat, pe cat i-a permis natura subiectului, cea mai clara expresie unor simtiri nelamurite sau unor stari sufletesti complexe si pline de umbra.
Deosebirea e evidenta:
Doua ape carora nu le vezi fundul. Dar una, desi e limpede nu poate fi strabatuta cu privirea in intregime fiindca e prea adanca. Pe cata vreme alteia, desi e numai de o schioapa, nu-i vezi fundul, - fiindca e tulbure.
Rar intalnim la Eminescu neologisme sau cuvinte abstracte si generale. Cand intrebuinteaza de acestea, el le concretizeaza sau le personifica, dandu-le viata poetica:
S-a dus amorul un amic
Supus amandurora...
Uitarea le inchide-n scrin
Cu mana ei cea rece...
Neologismul e necesar uneori si e justificat de natura sibiectului sau de gen.
Altminteri, neologismul e prozaic, sec, sclipitor si sonor, ca o bucata de tinichea. El poate da unui vers mai multa lapidaritate: primul sau prima e mai sonor decat cel dintai, cea dintai. Dar intr-o poezie lirica, unde un singur cuvant este destul ca se strice impresia totala e efectul tintit de autor, primul sau prima imi aduc aminte proza presei cotidiene: prima sesiune, primele investigatii, primul recensamant etc, si ajunge aceasta picatura de proza in cupa poeziei, ca sa-i altereze tot continutul.
Neologismul e de obicei un cuvant abstract si general. El e lipsit de seva cuvintelor neaose, care de veacuri si-au tot imbogatit continutul si s-au incarcat de acea tainica viata pe care nu o poate avea un neologism sfrijit. Sau unele cuvinte vechi, care desteapta in sufletul nostru rezonante atavice inexplicabile. Daca au rasfrangerea unui context potrivit, ajutorul unei vecinatati unice, abia atunci ele dau la iveala toata bogatia lor nebanuita si impalpabila.
Iar Eminescu, a avut, ca nimeni altul, norocul sa gaseasca asemena geniale invecinari de cuvinte.
S-a spus ca, in opera lui Eminescu, nu e aproape nimic ocazional si special. Totul are o semnificatie eterna.
El n-ar fi inceput niciodata cu 'Te-am vazut plangand aseara", ca sa ne cante un episod marund din epopeea lui sentimentala.
Chiar cand pleaca de la motive speciale, poezia lui se inalta pana la etern si general. Pe langa plopii fara sot nu e numai un oarecare amor stins al poetului, cii e insusi Amorul; e aproape tot ce cuprinde mai semnificativ pentru noi acest cuvant scris cu litera mare.
Si aceasta tendinta de ase desmargini face ca, in poeziile lui Eminescu, sa intalnim de atatea ori si in atatea forme splendide ideea de infinit ("sure vai de haos"; luna "vis al negurii eterne"; "vremea cearca in zadar din goluri a se naste"; "din ce noian departat au rasarit in mine" etc etc)
Chiar si in descoperiri se observa uneori aceeasi tendinta:
Dar un luceafar rasarit
Din linistea uitarii
Da orizon nemarginirii
Singuratatii marii...
Chiar ar putea pune acest tablou in rama?
Niciodata Eminescu nu sacrifica termenul propriu pentru frumusetea tehnica a versului.
Sinceritatea in arta e o insusire suprema. In ultima analiza, ea mi se pare chiar conditia unica a poeziei lirice ... Nu oricine insa poate fi sincer in versuri.
Eminescu avea aceasta putere, unica cu o rara onestitate artistica.
El cauta cu patima "cuvantul ce exprima adevarul", si nu se putea hotari sa renunte la el, atunci cand necesitatile tehnice ale versului cereau alt cuvant. Ar fi inselat pe cititor; ar fi sacrificat o frumusete sigura pentru alta dubioasa.
De aceea, multe din versurile lui au greseli de ritm, pe care le-ar putea evita astazi oricare poetastri de salon.
Aceasta a facut pe unul dintre ei, pe cel mai ritos, sa declare ca Eminescu n-avea urechea muzicala!...
Dar ar fi sa cerem prea mult aceluia care, pe cand literatura noastra rasuna inca de glasul dulceag al "filomelei", a faurit limba literatura si forme noua, pentru un fond atat de urias pe atunci, ca si munca istovitoare a acestui poet fara noroc.
Ce-ar fi putut el sa faca si pentru tehnica versului, ne-a dovedit-o cu prisosinta in cateva bucati, din care n-am nevoie sa citez decat urmatorul exemplu de onomatopee fina:
Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.
N-avea ureche Eminescu? Grozav de lungi trebuie sa le aibe acela care a indraznit sa afirme aceasta ... negare, - ca sa zicem asa.
(1912)
Amintiri despre Eminescu - Pe un volum de Eminescu
Aceasta pagina a fost accesata de 2606 ori.
