Garabet Ibraileanu

Garabet Ibraileanu

de George Toparceanu


Originalitatea D-lui sta intr-o combinatie fercita de sentiment si de spirit. Uneori, aceste insusiri apar separat. Alteori sint imbinate, in diferite doze, in aceeasi bucata.
Spiritul D-lui Toparceanu, in poeziile lirice, este de obicei precautia pe care o ia sentimentul ca sa se marscheze pe sine insusi. Lirismul, jenat de sine insusi si de teama de afisare in public, se persifleaza admrandu-si singur antidotul.
D. Toparceanu e dintre cei care nu vreau sa planga. (D-sa a reusit sa scrie un intreg volum despre Turtucaia, unde era sa moara in diverse chipuri, fara un singur rand de lamentatie sau de "martiraj". D-sa a mai scris un vlum de amintiri din captivitatea in Bulgaria, in care a zugravit suferinte atroce vazute, dar nu si pe cele indurate).
Iata pentru ce accentele de tristeta sint atat de pretioase in opera D-lui Toparceanu. Ele sint pretioase prin contrast. In mijlocul persiflarii ele dau impresia imposibilitatii in care se gaseste poetul de a rezista sentimentului - si cu aceatsa impresia intensitatii acestui sentiment.
Dar tristetea din poeziile lui Toparceanu nu are caracterul acelor marturisiri, prin care unii poeti, indiscreti si fata cu ei insisi, isi etaleaza in public mizeriile sufletului lor.
Exusta insa un singur fel de suferinta, careia si cei mai orgoliosi ii dau acces in opera lor. E dragostea, e suferinta prin definitie. Un poet care s-ar hotari sa nu aiba nici un accent de lamentatie in opera lui ar trebui sa renunte la chemarile muzei erotice. Asadar, in poeziile D-lui Toparceanu surprindem si cateva marturisiri intime mai dureroase. Poeziile de iub ire insa formeaza o mica aprte din bagajul literar a D-lui Toparceanu. Afara de asta, poezia sa de dragoste este directa. De obicei, la poetii lirici, imaginea iubitei este solicitata aproape de toate impresiil;e pe care le primesc din lumea din afara, de cerul instelat, de freamatul padurii etc. Acest fapt este desigur foarte firesc. Dar el poate produce zambetul unui cetitor ironic si dezabuzat. Si la D. Toparceanu, sentimentul iubirii chiama imagini din toata natura, dar in poezia sa nu se observa si inversul. Natura nu-i evoca necesarmente imaginea iubitei. Si unii cetitori trebuie sa-i fie recunoscatori...
Acasta atitudine, asa cumr ezulta din cele spuse pana aici, se datoreste, fireste, unei structuri sufletesti speciale. Iar daca ar fi sa cautam si cauza acestei structuri, am gasi-o poate in faptl ca scriitorul acesta care ne apare ca un "proletar intelectual" din unele bucati ca Balada chiriasului, Ploaie, Catrene etc., a ramas inca un om al pamantului, care continua sa pastreze legatura cu natura, cum apare din Balada popii din Rudeni, Balada muntilor, Intr-o dimineata de primavara, Taine etc (imaginile si sentimentul din aceste bucati nu sint ale unui romantic care suspina de departe dupa natura, ci ale unui om al pamantului, care are insa rafinarea unui orasean). Rezerva de forte, stapanirea de sine a omului sanatos, crescut in mijlocul naturii, rezista psihologiei "proletar-intelectuale".
Si cum un intelectual si un liric, care sa fie in acelasi timp stpaan pe sine si sa nu se lamenteze, este, fata cu obisnuintele noastre, o contradictie intre termeni, temperamentul pe care il analizam acum este inclasificabil in categoriile inventate de critica noastra.
D-l Toparceanu este mai intai un poet liric. Dar un poet liric de o natura speciala. D-sa combina in multe din poeziile sale, si anume in cele mai reusite, impresionabilitatea si pasiunea celui mai subiectiv liric, cu observatia patrunzatoare a unui realist. Poate din aceasta cauza, inspiratia sa poetica ne da o imrpesie neobisnuita de luciditate, daca cumva luciditatea aceasta nu se datoreste controlului pe care-l exercita inteligenta asupra inspiratiei. A releva rolul prea excesiv al inteligentei in creatia lirica, nu credem ca este u elogiu de invidiat, adus unui poet liric. De aceea ne vom permite sa-i aducem D-lui Toparceanu acest elogiu. Cu cat mai mult, ca singur ne-a dat de multe ori a intelege ( de plida, in rpefata Parodiilor originale) ca facultatea lui dominana, creatrice, este inteligenta. Fara indoiala ca D. Toparceanu greseste. Ar fi banal sa-i mai dovedim acum ca nu exista arta fara instinct artistic si sa-i aratam ca D-sa are un instinct artistic sigur. Este drept insa ca, in ventia si mai cu sama in realizarea poetica a D-lui Toparceanu, inteligenta joaca un rol neobisnuit. Aceasta este insa o forta si o slabiciune in acelasi timp. O forta, caci prin inteligenta D. Toparceanu este stapan pe toate mijloacele sale - senzatii, imagini, sentimente - din care stie sa scoata maximum de randament... O slabiciune, caci itnerventia prea pronuntata a inteligentei in proesul sufletesc de creatiune este inoportuna. Aceasta interventie stanjeneste jocul fortelor inconstiente, care sint rezervoriul poeziei lirice. Iata pentru ce peozia D-lui Toparceanu este lipsita de acele eouri nelamurite si de acea brumozitate care ingaduie cetitorului sa-si viseze liber visurile lui. Cu toate acestea, fiorul ce ni-l dau lucrurile, d. Toparceanu l-a exprimat uneori impresionant, ca in Balada mortii, poate cea mai buna din poeziile sale.
D. Topaeceanu imi pare ca tine de acea categorie de poeti, care au principiul ca poezia are domeniul ei special si anume numai ceea ce nu poate forma materialul prozei. Si cum ideile sociale se pare ca ar fi mai ales apanajul prozei, in zadar veti cauta in opera poetului de care ne ocupam ecoul framantarilor noastre. Din acest punct de vedere, D. Toparceanu este de un individualism desavarsit ca sa nu zicem de un egoism atroce. Aceasta calitate -daca este una, si este, poate, pentru artist - are defectul ei. Poetii care o poseda nu poarta marturia vremii lor si opera lor este lipsita de un ideal.
D. Toparceanu este si un prozator. Si un prozator de talent, care nu utilizeaza forma prozei pentru a-si vehiculiza si astfel fondul pe care il pun aiurea in versuri. Lucru rar, daca nu neobisnuit la poetii lirici, proza D-lui Toparceanu este obiectiva. In schita pe varful Pirinului, in Cantargieva etc, D. Toparceanu a stiut sa se tina in umbra si sa ne dea cateva scene de viata, cativa oameni si cativa pasiuni cu realitatea si cu diversitatea lucrurilor din natura. Cu toata lipsa lui de forta primordiala de creatie, D. Toparceanu, trebuie s-o accentuam, este unul din prozatorii nostri cei mai talentati. Lucrul acesta ar fi mai clar, daca in constiinta publicului D-sa nu ar fi clasat mai dinainte ca poet in versuri.
Dar D. Toparceanu a facut si critica. Si nu ne gandim deloc acum la rcenziile sale, iscalite si neiscalite. Ne gandim la minunatele sale Parodii, scrise acum cativa ani, dupa ce ne daduse multe din cele mai frumoase poezii lirice si in care a prins esenta si fizionomia atator scriitori si le-a redat in chip surprinzator, prin acel gen de exagerare care consta in izolarea si reliefarea insusirilor caracteristice ale unui scriitor. Unele din aceste parodii scot in relief fizionomia scriitorului respectiv, mai bine decat orice critica propriu-zisa.
Si fiinda a venit vorba de simtul critic al D-lui Toparcean, trebuie sa spunem ca D-sa are toate comprehensiunile. Ii lipseste numai una, ori mai bine zis o are incomplecta: comprehensiunea pentru un anumit fel de "modernism". Realismul sau lucid ii repugna absconsitatea.
Caci D. Toparceanu, intr-o privinta, este un realist. D-sa se tine in sfera sentimentelor normale, a acelora care formeaza fondul etern al vietii afective. Foarte rar, ca de pilda in capitolul "Nopti albe" din Turtucaia, ori in Broastele, surprindem un sentiment cu un caracter parecm mai metafizic. Dar si metafizica sa este clara. Ea rezulta din sugestiile stiintelor naturii si nu din solicitarile inconstientului.
Diversitatea aceasta a D-lui Toparceanu se explica prin bogatia sa de resurse de fond si de forma. De la elementul epic si popular, in conceptie ca si in expresie, in Balada muntilor, pana la modernismul voit-desantat din Romanta automobilului, observam o intreaga gama de stari sufletesti - care formeaza fondul obisnuit al poeziei sale. Si daca ar fi sa-l clasificam, D. Toparceanu ne apare ca un poet mai aproape de Emienscu, Vlahuta, Anghel, Cerna, decat de Cosbuc, Iosif, Goga. Si anume mai mult de Vlahuta si Anghel.
Ca si acestia din urma, D. Toparceanu e un poet maimult expresiv decat sugestiv, si, ca si ei, D. Toparceanu e mai mult artist decat poet.
In stiinta de a scrie - caci este o stiinta a scrisului - D. Toparceanu este astazi fara rival.
D-sa are o siguranta niciodata dezmintita in alegerea cuvantului propriu si mai cu sama rezumativ. Virtutea care s-ar putea numi avaritie artistica, o are in grav superlativ. O alta insusire a D-lui Toparceanu este lapidaritate: asezarea cuvantului in fraza la locul lui unic, predestinat. Fraza lui este construita din blocuri, fara pietricele intermediare - insusire care caracterizeaza si fraza lui Caragiale. Si, in sfarsit, o a treia calitate este ogatia inventiei verbale.
Dar inventia verbala devine de cele mai multe ori la acest poet o exuberanta germinatie de imagini, care ajunge diabolica, de pilda in Romanta gramofonului si in Rapsodiile de toamna.
In crearea imaginilor - in care se vede intotdeauna o buna parte din personalitatea unui poet - apar cele mai insemnate din insusirile D-ului Toparceanu, relevate pana aici. Lucid si realist, lipsit de nebulizitati, imaginile sale sint picturale si mai mult lamuritoare, desi uneori, ca de pilda in Pastel sentimental, D. Toparceanu a reusit sa ne dea si imagini care evoca nuanta si insesizabilul.
Dar este un capitol al stiintei scrisului, in care D. Toparceanu e mai meritoriu decat oriunde. E utilziarea vocabularului - problema de o importanta capitala la noi, unde limba literara, nefixata inca, are atatea straturi. Poetul roman trebuie sa utilizeze , in legatura cu ceea ce are de exprimat, cuvinte din regiuni atat de deosebite, regiuni sociale si regiuni intelectuale. Si chiar regiuni geografice, caci scriitorul roman are latitudinea de a intrebuinta cuvantul regiunii sale, limba literare fiind inca in formatiune. Aci, in aceasta selectie intre elementele eterogene ale vocabularului, este piatra de incercare a gustului pentru scriitor, in privinta limbii. D-l Toparceanu are instinctul infaibil in alegerea cuvintelor. D-l Toparceanu are cuvantul neoas, atunci cand zugraveste sau cand evoca viata primitiva, ca de pilda in Balada muntilor, are vocabularul curent, cu strictul necesar de neologisme, in poezia personala, sentimentala sau ironica; are neologismul pretentios in paginile francamente umoristice si neologismul disperat in genul fuambulesc.
Un alt merit al tehnicei D-lui Toparceanu este adaptarea perfecta a ritmului la fond, adica la sentiment si la impesia produsa de lucruri.
Impresia de miscare vertiginoasa:

In arie larga se-nvarte pamantul
Si curge-n rotire intregul teren.
Pe netede cimpuri ne ducem ca vantul.
Cantoanele albe se uita la tren...
(In tren)

Impresia de molcomeala a naturii, in miezul verii:

Prin ierburile crude,
Sub cerul fara fund,
S-aude
Un biziit profund

Si pana la amiaza
Pamantul incropit
Vibreaza
Adinc si linistit.

(Rapsodii de vara)

Cuvintele care rezuma senzatia sint socase in relief prin izolarea lor in cele doua versuri scurte din fiecare strofa.
Impresia de vioiciune si de nepasare juvenila:

Pe trotuar, alaturi salta
Doua fete vesele...
Zau ca-mi vine sa-mi las balta
Toate interesele!
(Insemnari literare)

Aceeasi adaptare perfect a formei la fond si in privinta rimei - caci nu orice fel de rime corespund la orice fond.
Rima D-ului Toparceanu, intotdeauna originala, se multumeste a fi suficienta, atunci cand poetul are de experimentat un sentiment. Important fiind sentimentul - haina trebuie sa fie corecta si atata tot. Rima nu trebuie sa atraga atentia. Ea nu trebuie sa fie o excrescenta pe socoteala fondului. De aceea, in astfel de poezii, autorul evita rima prea bogata. Din contra, in genul funambulesc, unde totul trebuie sa fie culoare, disproportie, unde forma trebuie sa se ia la intrecere cu fondul in exagerare; rima D-lui Toparceanu este excesiva in bogatie, in noutate si in imparechere surprinzatoare. Limba noastra nepermitandu-i, de pilda, sa utilizeze rime ante-anteprenultime, care in romaneste sint foarte putine. D. Toparceanu se multumeste numai cu antepenultime, domeniu ramas pana la D-sa aproape virgin...

Floarea-soarelui, batrana,
De pe-acum se sperie
C-au sa-i cada in tarana
Dintii, de mizerie...

Jos, pe-un varf de campanula
Pururea-n vibratie,
Si-a oprit o libelula
Zborul plin de gratie.

Ca un mic plesiozaur
Trupu-i fin se clatina,
Juvaier de smalt si aur
Cu sclipiri de platina.
(Rapsodii de toamna)

Cetind cu atentie aceste Rapsodii, putem verifica cu exemple din aceeasi bucata afirmatia de mai sus ca, atunci cand primeaza sentimentul, rima e mai stinsa, trecind pe planul al doilea. Cu tot caracterul ei funambulesc, in aceasta rapsodie autorul nu a putut sa nu cedeze uneori impresiilor adevarate si directe din natura. Atunci rima nu mai e surprinzatoare, se reduce la o rima obisnuita - dar trebuind sa ramana totusi antepenultima, autorul recurge, de pilda, la articularea cuvintelor.

A trecut intai o boare
Pe deasupra viilor,
Si-a furat de prin ponoare
Puful papadiilor.

Cu acorduri lungi de lira
I-au raspuns fanetele.
Toate florile soptira,
Intorcandu-si fetele.

Dar limba, ritm, rima, imagini etc. sint la urma urmei materialul poetic. Exista o problema si mai interesanta cand analizam o creatie de arta. Voim sa vorbim de compozitie, de dozarea delicata a materialului, de gradatie, de acel capitol al stiintei scrisului care consta in utilizarea si oranduirea tuturor mijloacelor de fod si de forma, asa incat totul sa convergeze catre scopul unic si suprem: producerea impresiei anumite.
Stiinta compozitiei, D. Toparceanu o are intr-un grad remarcabil. Ca, exemplificare as putea alege oricare din bucatile sale. Voi alege una, care in fond ma entuziasmeaza poate mai putin decat altele, dar care prin natura ei, prin dificultatile ce a trebuit sa le invinga autorul, ne va lamuri mai bine decat oricare alta virtuozitatea D-lui Toparceanu. E vorba de Infernul.
Infernul nu e o parodie. Este o schita satirica, cu carcater de actualitate, in care autorului i-a convenit sa imite pe Dante.
D-l Toparceanu a invins dificultatile extreme. Trebuia mai intai sa dea impresia tonului dantesc. Trebuia insa sa strecoare de la inceput si o nuanta de humor. Stiind incotro merge, trebuia sa exagereze aceasta nuanta din ce in ce, insa gradat si cu atentia treaza ca notele humoristice tot mai accentuate sa nu distoneze cu tonul antesc. Iar la un moment dat, trebuia sa aiba curajul sa se arunce in actualitatea polemica, moment in care avea nevoie de toata dibacia de menajament, cu privire la fond si la forma. La sfarsit avea de trecut o dificultate si mai mare. Pe victimele sale literare le zugravise humoristic. Si, in adevar, aici D. Toparceanu a scris cateva strofe lirice, din cele mai reusite ale sale. Dupa aceste strofe venea incheierea intregului poem, care, fireste, trebuia sa fie iarasi spirituala si humoristica. Tranzitia era dificila. D-l Toparceanu a reusit sa o faca in chip minunat.
La toata greutatea asta de dozare si de gradare a starilor sufletesti, s-au mai adaugat si altele cu privire la limba: nevoia pe alocurea, impusa de subiect, de termeni mai familiari si greutatea de a-i plasa in tonalitatea inalta a stilului dantesc.
Si cand ne gandim ca toata aceasta ahitectura trebuia s-o realizeze in formele draconice ale tertinei, atunci ne dam seama de variata bogatie de mijloace de care dispune acest scriitor, de siguranta cu care le manueste si... de nepasarea cu care le risipeste...

Natura a fost generoasa cu D. Toparceanu. L-a inzestrat cu multe si variate insusiri de artist. Aveam insa impresia ca D. Toparceanu nu are destula stima pentru rarele sale calitati. D. Toparceanu trateaza arta prea diletant.
Noi ii dorim mai multa aplicare - si o mai deosebita consideratie pentru talentul sau.


Garabet Ibraileanu
Revista Viata Romaneasca, nr. 4, 1920




Garabet Ibraileanu


Aceasta pagina a fost accesata de 1112 ori.
{literal} {/literal}